Crin s-a ofilit a doua oară

O perioadă am regretat pierderea lui Crin. Într-o mulțime de politicieni gângavi și inadaptați, Antonescu părea un tip relativ echilibrat, cu imaginație și viziune „în mișcare”. Se demarca pe poziție viitoare, cum s-ar spune; intuia jocul.

Apoi, dincolo de alte găselnițe și construcții politice postdecembriste (PDSR, FSN, PD, PDL, PSD) născute din partidul unic (PCR), în jocul de artificii al orgoliilor și conflictului între generații, doar PNL ar fi fost credibil, așezat la dreapta.

Cu PSD-ul și ai lor, la stânga, cu PNL-ul și ai săi, la dreapta, în sfârșit politica românească ar fi retrăit fabula: „știam cine-i boul, știam cine-i vițelul”. Ca peste tot în lume, acolo unde democrația are coajă – două partide mari, puternice, cu viziuni doctrinare bine definite, cu oferte electorale limpezi: fie un stat mai implicat, fie unul mai puțin băgăcios; fie o societate puternic asistată, fie una liberală, care practică competiția cinstită la toate palierele. În jurul lor, sateliți născuți conjunctural, de la verzi, la roșii și la violeți. Peste toate, o Justiție cinstită și nearondată și o Curte Constituțională profesionistă. Apoi un președinte demn, care să reprezinte țara la extern și să mențină echilibrul politic la intern.

FLASH NEWS VIDEO Un român a încercat să fure un copil în Italia. L-a smuls din brațele mamei

13:26

VIDEO Ion Cristoiu: „Să-i facă pe plac lui Nicușor Dan, presa prezidențială a falsificat discursul lui Marco Rubio de la Munchen”

13:20

Era așa rău să fi fost și noi normali?! Măcar o dată după atâtea democrații originale traversate, după atâtea nebunii și improvizații politice pe care le-am plătit noi, nația, ca niște abulici, ca niște hipnotizați, fără să ne revoltăm, fără să întrebăm „Ce poftiți, mă, musiu, de ce să muncească unii pe rupte, ca să vă plătească demențele voastre politice; pentru ce să plătim sute de mii de amatori, de analfabeți, de șmenari, de rătăciți în politică, fără rost?”.

Ce limpede ar fi trăit țara fără personajele sale meschine.

De luna trecută, până mai ieri, părea că Antonescu va-nflori din nou. Începuse să-l revolte minciuna, șmenul, marțea neagră, bubele din genunchii justiției pusă pe coji de nucă. Ba, chiar și Europa părea să-i fi redevenit pe plac. Cei mai optimiști – a se citi naivi – dădeau șanse „dreptei unite”. Cu sau fără Crin în frunte. La urma urmei, adevărat politician, liderul unui partid care a făcut istorie, Crin Antonescu ar fi înțeles să-și sacrifice orgoliul mărunt, scoțând partidul din jocul intereselor social-democrate și ducându-l acolo unde îi e locul, în opoziție cu stânga, la dreapta, chiar dacă nu va fi el la Cotroceni.

Apoi a trecut Crăciunul. Crin s-a cocoșat la loc, s-a ofilit, a uitat de partid, de dreapta, de opoziție, de minciună, de demnitate, de șmen, de penibil.

„Dacă mă treci pe foaie, în hârtii, că-s președinte, mă-mpac cu tine! Îți las partidul mai departe. Să-l ai în grijă cât sunt eu la Cotroceni. Să faci ce vrei cu el. Te cred că n-ai mințit. M-a luat pe mine valul” i-a transmis lui Ponta.

Ce președinte ar putea fi el – un om pe care-l minți, îl păcălești, îl aburești, iar el te iartă dacă-i faci pe plac?!