Ce să facă evreii cu leii?

Nici chiar anchetatorii cei mai duri ai Securității n-au reușit să scoată un răspuns limpede de la autorii jafului din 1959, drept care l-au înlocuit în rechizitoriu cu frazeologie despre „dușmanii poporului”. Documentarul lui Alexandru Solomon, „Marele Jaf Comunist”, deși avansează ideea unui episod al campaniei antisemite declanșate de Partid la sfârșitul anilor `60, nu formulează până la urmă o explicație tranșantă.

Nae își asumă riscul. Fascinat de absurdul gestului celor 6 comuniști evrei, care știau foarte bine că în urma hold-upului sfidător au 99% șanse să ajungă în fața plutonului de execuție, Nae Caranfil face în „Closer to the Moon” cel mai billywilderian film al său. Nu e vorba în această nouă dramedie de comunism, Securitate, semitism sau anti, sionism sau internaționalism proletar. Orice interpretare politico-idelologică a lui C. t. t. Moon mi se pare, prin inadecvare, o extrasursă de umor pentru film.

Nae Caranfil folosește această recuzită cu lejeritatea cu care Billy Wilder trecea de la „Apartamentul” la „politica” din veselul război rece desfășurat în Berlinul anilor `50 și apoi iarăși la comedia de apartament în „Irma la Douce”

Nu e vorba nici măcar de România. Actorii sunt străini, se vorbește în engleză, hitul „Uite-așa aș vrea să mor, într-o crâșmă din Obor…” e cam singura „marcă” locală. Acțiunea s-ar putea petrece în orice capitală est-europeană, Bucharest ar putea fi și Budapest.

Ce vrea să ne ofere Nae Caranfil după 7 ani de tăcere de la „Restul e tăcere” e gratuitate și grație spumantă. C.t. t. Moon este un pahar de șampanie a monsieur Nae selection. Spre deosebire de Puiu sau Porumboiu, care năzuiesc să se autoevacueze din film, să pară că acesta se face singur, Caranfil nu ezită să-și facă simțită prezența în toate dialogurile, gestica și situațiile filmului. Replici scăpărătoare („Dacă îl asculți la radio București, și Brahms e propagandă”) se acumulează în mod nerealist, dar savuros, jocul actorilor britanici e teatral, detașat, cu ecart față de sentimente, dar contrastează cu excepționala Vera Farmiga, care îți lipește lacrima și zâmbetul de suflet ca marca de scrisoare.

„Așa crezi că arată un prânz burghez?” îi râde în față banditul Max anchetatorului Holban, aflat pe post de producător al filmului în film „Reconstituirea”. La un semn, mâncarea de cantină e înlocuită cu caviar, foie gras, turnedo și alte rafinării capitaliste comandate de tâlhari cu un aer de Capșa interbelic. Umorul scenei, filmată cu poftă de Nae Caranfil și Marius Panduru, este pur, nu ideologic.

Iar finalul, antologic, e un fel de „All that Jazz” caranfilian: un spectacol al Morții, cu dans, muzică, pantomimă și umor negru, o secvență oricând emblemă pentru Cinema Caranfil.

Film de gen care rămâne și film de autor, fără, lucru rar, a-și propune să fie o capodoperă, Closer to the Moon rezolvă o dilemă forțat insolvabilă a cinemaului românesc al mileniului 3. „Bazat pe fapte reale”, cum a fost moda la Oscarurile de anul acesta, Nae Caranfil ne minte în fiecare clipă ca să ne ducă spre adevărul stării de suflet de după filmul de cinema, care nu trăiește decât în cinema: câteva clipe de respingere plictisită a vieții din stradă.