O sentință cât o nouă crimă. Cazul Gheorghe Ursu

Sentințele judecătorești definitive nu sunt făcute pentru a fi comentate, însă argumentele judecătorului militar care a decis, pentru a doua oară, că un maior de Securitate nu poate fi nici măcar cercetat de procurori pentru faptele sale care au contribuit sau nu la moartea disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, nu pot fi lăsate să treacă nevăzute. Ele își merită locul lor în istorie, care trebuie să rețină că, la 25 de ani de la căderea comunismului în România, un judecător român consideră că un om torturat și omorât în beciurile Miliției, anchetat sub coordonarea Securității, de fapt a dus-o bine. Ba chiar a fost un privilegiat al sistemului comunist, lovit fiind de noroc să își permită chiar să iasă din țară în Europa, „în concediu”.

„Neexistând practic țară din Europa nevizitată de acesta”, a înfierat cu mânie proletară judecătorul militar, bazându-se pe ceva ce numai dumnealui știe. Poate pe argumentele Securității? Pentru că fiul lui Gheorghe Ursu susține că tatăl său a ieșit din țară de 5 ori, și nu în concediu. Insinuări de aceeași manieră securistă le-am auzit chiar din gura maiorului de Securitate Marin Pârvulescu, când a dat ochii cu fiul disidentului, la procesul nepublic desfășurat anul trecut, la Tribunalul Militar București: „Lasă că știm noi ce făceai prin tabere în străinătate, cu Dinamo. Al cui era clubul Dinamo?”, i-a strigat bătrânul de 73 de ani. Aceste insinuări imposibil de placat rațional, atent deprinse la școala Securității, aveau menirea să-l decredibilizeze pe Andrei Ursu, al cărui singur păcat dovedit a fost că a practicat înotul la clubul sportiv Dinamo (al Internelor), ocazie cu care a ieșit din țară în câteva tabere sportive.

REACȚIE Tatăl Valentinei, femeia ucisă de iubit și aruncată în Olt, copleșit de durere: „El o să vină acasă. Pe fata mea n-o mai aduce nimeni înapoi”

16:13

CONTROVERSĂ Curtea de Justiție a Uniunii Europene a respins cererea Poloniei de suspendare temporară a aplicării acordului cu blocul Mercosur. Ce argumente aduce instanța de la Luxemburg

16:12

Cazul Gheorghe Ursu și istoria sa judiciară post-1989 sunt un roman stufos, destinat pasionaților de drept. Pentru noi, profanii, rezumatul este că în timp ce un fost infractor de drept comun – Marian Clită, și doi ofițeri superiori de Miliție – Tudor Stănică și Mihai Creangă, au fost condamnați pentru uciderea disidentului Gheorghe Ursu, în arestul Miliției București, în 1985, nici un reprezentant al aparatului de stat comunist și mai cu seamă al Securității, care orchestra înainte de 1989 toate aceste anchete „delicate”, nu a fost măcar deranjat cu o întrebare de vreun procuror, pentru această crimă politică. Nu trimis în judecată, nu arestat sau condamnat. Doar întrebat și cercetat.

Plângerile penale insistente, ajunse deseori la pragul disperării, ale lui Andrei Ursu, fiul disidentului anticomunist, asta au cerut vreme de peste 10 ani: ca și maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, cel care a coordonat anchetarea lui Gheorghe Ursu până la moartea acestuia, să fie cercetat penal și ca un judecător să decidă dacă acesta a avut sau nu vreo vină în acest caz. Acest lucru a fost refuzat sistematic de procurorii și judecătorii militari români, sub justificările că niște oameni au fost deja condamnați pentru omorul lui Ursu, iar fapta atroce (bătăi sistematice la anchetă și în celulă, de către colegii de arest) din subsolurile Miliției nu se înscrie sub cupola infracțiunii de crimă împotriva umanității, determinată politic.

De la cazul Ion Iliescu și subteranele Revoluției din 1989, respectiv cel al Mineriadelor din 1990, tabloul împăcării juridice cu istoria a fost simplu: sistemul se protejează pe sine. Nu poate pica unul, pentru că apoi pică mai mulți, în ciorchine. În cazul torționarilor sub pulanul cărora au murit mii de oameni, în lagărele comuniste din România, la fel, lucrurile s-au mișcat greu. Abia anul trecut, niște procurori au avut curajul și voința să accepte că faptele acestor oameni se pot încadra juridic drept crime împotriva umanității.

Motivația judecătorului militar care a pus lacăt pe anchetarea securistului care l-a ținut cu lampa în ochi pe disidentul Ursu strălucește însă ca un caz aparte. Pentru a demonstra că moartea inginerului poet Ursu nu a fost o crimă împotriva umanității, motivată politic și comisă într-un sistem represiv, așa cum a fost cel comunist, ci doar o crimă de drept comun pentru care vinovații au fost deja judecați și condamnați, magistratul militar alege o tactică similară cu cea a bătrânului maior de Securitate: aruncă umbra decredibilizării peste Gheorghe Ursu, la fel cum bătrânul securist a procedat anul trecut, de față cu presa, cu fiul disidentului. Fără argumente, fără să citeze surse judiciare de informare. Doar prin insinuări și alegații proprii.

Magistratul susține că, până la urmă, Ursu nici n-a fost chiar așa de disident, că nici nu s-a opus comuniștilor. Nici nu l-au dat afară de la serviciu, comuniștii aceia de treabă, așa cum procedau de obicei cu elementele dăunătoare din societatea multilateral dezvoltată. Ba chiar Ursu a fost un privilegiat – își făcea concediile în străinătate, iar fiul său era plecat și stabilit în SUA (lucru fals, susține Andrei Ursu, spunând că el a fugit din țară în 1986, la un an după moartea tatălui său).

O să întrebați, poate: ce rost mai are? La ce bun, după peste 25 de ani, să mai iei la refec niște bătrâni, unii dintre ei cu un picior în groapă, pentru niște fapte pe care unii le-au făcut poate sub imperiul ordinelor ierarhice din PCR sau Securitate? Așa s-au întrebat unii și atunci când gândul a demarat, alături de Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului, campania de aducere în fața justiției a torționarilor din lagărele comuniste românești – Vișinescu, Ficior și alții.

Veți înțelege poate când o să-l priviți în ochi pe Andrei Ursu, fiul unui tată ucis în bătaie sub coordonarea Securității, și o să-i citiți încrâncenarea de a obține dreptatea și așternerea liniștii asupra memoriei tatălui său, după 20 de ani de eforturi în fața justiției românești.

Acești oameni, bătrâni bolnavi care astăzi inspiră poate unora mila, precum maiorul Pârvulescu sau torționarii Vișinescu și Ficior, trebuie să ajungă în fața justiției, chit că nu vor intra în veci la închisoare (din cauza vârstei și a bolilor), chit că își vor lua în continuare pensiile cât niște salarii de multinațională, pentru că cineva trebuie să își asume responsabilitatea morală și, uneori, faptică, pentru niște crime comise sub oblăduirea sistemului comunist dinainte de 1989. Cineva trebuie să fie vinovat pentru moartea unor oameni, pentru că, asemeni nazismului, și comunismul a rezistat și a provocat moarte prin eforturile, nimicnicia sau monstruozitatea unor oameni. Nu din neant, nu din cărțile lui Engels și Marx. Până atunci, România va bălti în aceeași ciorbă provocată de nereconcilierea cu propria istorie.