Viktor Orban, un Putin de buzunar

Să fim însă corecți: spre deosebire, de pildă, de Victor al nostru, Viktor al lor are carismă. E al dracului de convingător, chiar și atunci când nu pricepi neam ce spune. E convingător și când, cu același elan retoric, dă la întors astăzi ce a susținut alaltăieri.

Dacă le analizezi la rece, discursurile premierului Orban – cum a fost și cel de la Băile Tușnad – (unde se scaldă ideologic în fiecare vară, fără ca pisicuții de la București să zică „miau”) – e vorbirea unui lider autoritar, situat la acea extremă unde dreapta se întâlnește cu naționalismul delirant, discursuri pline de gărgăunii unei forme stranii de suveranism mesianic.

Victor Orban, acest Putin de buzunar (mai exuberant decât ilustrul său model și prieten) se vrea un lider vizionar. Zilele trecute anunța, în fața auditoriului său venit la cură, sfârșitul democrației liberale. Adevărul crud este că tocmai controversata sa guvernare e trompeta sfârșitului democrației înseși.

ULTIMA ORĂ Avocatul Toni Neacșu nu îi dă nicio speranță lui Dominic Fritz. „Chiar dacă USR, PNL și AUR încearcă să îl salveze, nu o pot face. Motivul e simplu”

18:11

ULTIMA ORĂ Atac cu sabia la o școală din Suedia. Atacatorul a fost împușcat de poliție

17:52

Talentul său ori, poate, mediocritatea foștilor lideri ai Uniunii Europene, au făcut să fie tratat mai degrabă ca un excentric, un adolescent politic întârziat, decât ca un pericol. Degeaba s-a referit Raportul Tavares, adoptat de Parlamentul Uniunii Europene la începutul lui iulie 2013, la derapajele de la democrație ale Ungariei lui Orban. Va zăcea într-un sertar, până în ziua când europenii își vor face mea culpa că nu l-au citit sau că nu l-au înțeles, ratând șansa de a sparge buboiul care coace în mijlocul Europei.

Grimasele de justițiar, de eticist, de toboșar al vremurilor noi, de amic al poporului cocoșat de liberalism, nu-i pot păcăli pe cei care știu ce fierbe în Ungaria, unde efectul naționalizărilor s-a simțit mai ales în conturile oligarhilor lui Orban. Lupta cu „agenturile străine”, ideea că Europa occidentală și Washingtonul  s-au unit să conspire împotriva țărișoarei sale, ar fi de-a dreptul ridicole, dacă n-ar ascunde germenii unei ideologii ale cărei principii amintesc de ceva cunoscut. La fel de ritos rostite, la fel de de populist amabalate, sunau, între cele două războaie mondiale, diatribele despre racilele timpului „corupție, violență și sex” (Hitler a fost un mare pudic), cum au sunat sâmbătă la Tușnad.

N-a inventat Victor Orban iliberalismul. Se folosește însă cu talent de acest concept, pentru a îndrepta nemulțumirea poporului (care n-a ieșit încă din vârtejul crizei economice), de-a valma către multinaționale, bănci, Uniunea Europeană. Inventează țapi ispășitori cu o iscusință pe care, în istorie, am mai văzut-o. Dar Uniunea Europeană – al cărei membru („nu ostatic!”, precizează mereu  premierul de la Budapesta) e și Ungaria – n-ar trebui să reprezinte vreo primejdie, de vreme ce, încă din vara lui 2012, tot de la Tușnad Băi, Orban o urmărea cum „se împleticește spre propria sa ruină prostească”. (Repet, omul se contrazice copios, dar cu mult farmec).

Dacă din UE n-au rămas decât ruinele, UEE (Uniunea Eonomică Eurasiatică) e vie și verde. Pe 3 iunie, după o reușită întrevedere cu omologul său Karim Massimov din  Kazakhstan, Orban declara, cu obișnuitu-i ton sentențios: „Ungaria consideră Uniunea Economică Eurasiatică o  construcție economico-globală pozitivă. Nu dorim să fim excluși din această oportunitate”.

Ce a descoperit premierul Ungariei, de când trasează, cu gesturi largi, destinul țării sale și clocește un stat nou? A descoperit ce-l încurca, piatra de poticnire: „liberalismul n-a putut niciodată să slujească ideea națională, să-i încurajeze pe unguri în păstrarea ideii naționale și a avuției naționale”. Avuția ca avuție (câtă este), dar bomboanei revizionismului i-a  găsit, în fine, coliva instituțională: statul iliberal.

Nu i-am auzit pe intelectualii noștri discutând despre amenințarea la adresa întregii Europe pe care o reprezintă  agresivitatea inventivă a lui Viktor Orban. (Intelighenția românească vânează himere – neocomunismul – ca să-și justifice vechile lașități). Am citit însă răspunsul lui Adam Michnik la întrebarea reporterului de la Der Spiegel despre nesăbuința politicii lui Orban: „Istoricul britanic Norman Davies a numit această formă de democrație . Adică, au loc alegeri democratice, dar apoi partidul cîștigător îi devorează pe cei care le-au pierdut. În asta constă lovitura de stat ce se strecoară tiptil: fie prin scoaterea din funcțiune a instituțiilor democratice, fie prin însușirea lor. Ei cred că sunt singurii care posedă adevărul. La un moment dat, partidele nu mai au nici o semnificație, sistemul constă doar dintr-un monolog al puterii. În Vest, instituțiile democratice sunt ancorate mai adânc și pot fi apărate. Însă la noi, în aceste țări din Europa central-estică, totul este încă fragil, ușor de sfărâmat, chiar după două decenii de la sfârșitul comunismului”.