Voiculescu, nostalgii ante și după zăbrele

Iar memoria drumurilor la WC-ul din curte și a camerei de locuit în care n-ai fi putut îngrămădi portretul personal era de fapt un început de adaptare subconștientă la spațiile înguste.

Lovitura năucitoare cu talgerele balanței zeiței oarbe a justiției declanșează în cei vătămați un fel de mare duioșie de sine. Se revăd tineri și curați în apucături. Bineînțeles sunt marile victime. Ajung sibilinici. Mai storc o lacrimă. Uneori, din acest prea-plin al inimii unii mai fac,« Doamne ferește!», marele gest, pe care-l acoperă cu fularul.

Asemenea, vătămarea scoate la iveală însușiri care au fost atât de bine ascunse încât au fost știute doar de ei. Sunt dintre cele mai alese: „onoare”, „demnitate”, „curaj”. Ce păcat că vor fi zăvorâte și lumea va fi văduvită de efectele lor binefăcătoare! Drept e, cu „onoare”, „demnitate”, „curaj” se pot scrie cărți. Așa poate mai apare vreun „Papillon”.

De resemnare nici vorbă. Odată trecută claustrofobia noii vieți se croiesc gânduri dulci de răzbunare, obligatoriu anti-sistem și copios întreținute din afară. De unde se aud dălțile care lucrează harnic la ridicarea soclului și statuii. Cam din fiecare „guler alb” cu pretenții aflat la „odihnă” se luptă să-și croiască drum un Nelson Mandela. Să mă ierte spiritul marelui sud-african!

O nostalgie care va fi luată după zăbrele, în pachet aprobat, împreună cu mirosurile tinereții, este cea a somnului liniștit. De dormit, se doarme în răcoare. În poziții disciplinate, că paturile sunt înguste. Nu intotdeauna în liniște.

Din nopțile de somn disciplinat și varza călită cu amintiri din libertate, Dan Voiculescu se va manufactura în înțelept.