De ce n-am nevoie să-i explic mamei cu cine să voteze

S-a născut în 1943. Când au venit comuniștii la putere, avea 4 ani. Când bunicul a plecat în pușcărie, luat într-o noapte de acasă, cred că împlinise nouă.

Și nu era cu mult mai mare când fratele cel mare a fost și el arestat, iar ea a rămas în grija surorilor și a bunicii.

Așa a copilărit. În casă cu două scaune goale la masă, ale celor plecați la pușcărie. Cu cărți poștale scrise mic de tot, să încăpă cât pe-o palmă, de la penitenciarul Pitești, apoi Poartă Albă și Canal. Cu Securitatea care mai întâi a venit și-a ars biblioteca. Și-apoi s-a întors să mai întrebe. Și iar să mai întrebe câte ceva.

Până la urmă a reușit să plece din satul de la care familia mea și-a luat numele: Bîrla. A ajuns la București și-a făcut liceul sanitar. Atât avea voie: dintr-o familie a unui avocat, nici unul dintre copii n-a avut dreptul să se înscrie la facultate. Nu aveau dosar bun. Partidul Comunist avea o treabă: să construiască o societate nouă, în care ăștia care gândeau pe stil vechi să nu mai poată să mai scoată capul. Să mai influențeze pe cineva. Doamne ferește, să conducă!

ACTUALITATE Larisa din Sibiu a luat BAC-ul la șapte ani de la accidentul care a lăsat-o cu un handicap grav. „Ne făcea litere cu mâna, ne scria. Uitați așa…”

08:20

FLASH NEWS ROMATSA avertizează că rămâne fără resurse de funcționare după blocarea conturilor de către Pfizer. Riscă suspendarea activității în câteva săptămâni

08:00

Eu am apărut în 1967. Și-am plecat de acasă, dus de ea spre o cameră mică, cu chirie, prin 73, după încă un scandal cu tata. M-a crescut cum a putut, dintr-un salariu de asistent la spitalul a€œ23 August”, aripă fără spăgi și cu muncitori umili și plini de silicoză. Când comunismul a adus cu el lipsurile, la noi în casă au venit primele. Săptămâni întregi aveam o singură bucată de carne în casă, despre care ea pretindea că n-o interesează. Că nu-i e poftă. Că nu-i e foame.

N-a știut ce să-mi spună despre lumea în care trăiam. Doar mi-a cumpărat cărți. Nu m-a sfătuit să mă adaptez. Mai ales că și eu, și ea, știam un lucru pe care cărțile celorlalți copii, pline de balivernele luptei de clasă, nu-l spuneau: bunicul și unchiul meu făcuseră pușcarie pentru un singur motiv, nici în ziua de azi dispărut: ura poporului român pentru diferență. Disprețul multora pentru libertatea de a gândi.

Nu știu dacă și-a dorit să fac carieră. Adevărul e că am trăit permanent amândoi în frica rămasă din copilăria ei, care nu i-a dat niciodată dreptul să viseze la o viață normală, nici măcar pentru mine.

O are acum. Și asta e cea mai mare fericire secretă a mea. Odată la câteva săptămâni mă duc în casa familiei de la țară. Opresc la supermarket înainte și iau carne. Pui. Și porc. Și vită. Câteva caserole, cu care nu pot totuși, oricât aș încerca, să acopăr amintirea farfuriei goale a mamei mele, din anul de grație 1985.

Mai e nevoie, după toate astea, să vă spun de ce nu a trebuit să-i explic niciodată cu cine să voteze?

Nici acum nu trebuie. Mama mea nu știe care e răul mai mare sau răul mai mic.

Ca și mine, nu știe decât care-i jegul.

E roșu. Și-acum l-au dat cu lac, să nu se mai vadă dedesubt mizeria plevei niciodată plecată de la putere.