SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. A treia zi, miercurea patimilor: „Luați seama și nu fiți farisei cârtitori ori iude contabilizante. Când Dumnezeu e prezent totul se transformă în dar!”

Paștele Crucii

Intrăm, cu ziua de luni, în Săptămâna Patimilor. Sunt ultimele 7 zile care ne despart de Paște, zile marcate de Cina cea de Taină, trădarea lui Iuda, vindere, judecare nedreptă, umilire, răstignire, moarte, punere în mormânt… Părinții noștri o numeau și Paștele Crucii, adică timpul care trece sub semnul Crucii care se va înălța pe culmea Golgotei. O culme lungă astăzi, parcă de la un capăt la celălalt al lumii pe care o locuim.

Ție, fratelui meu, îți scriu în fiecare seară ca să înțelegi ziua ce vine. Nu, nu este o săptămână ca toate celelalte, nici simplă și nici de petrecut în indiferență. În fiecare seară vei auzi clopotul bisericii, poate chiar de peste drum, chemând la Denie, slujba serii care cuprinde în ea…dimineața zilei care vine. Da, slujba grăbește timpul, seara vorbim de ziua următoare, să trecem mai grabnic peste zilele acestea de tensiune și tristețe din care ni se naște bucuria, ieșirea din moarte. Învierea.

CITEȘTE AICI SCRISOARE CĂTRE FRATELE MEU. Prima zi, lunea patimilor: „Hristos ne ține partea și ne vrea în Rai. Iadul nu e pentru oameni. Sus inima!”

CITEȘTE AICI SCRISOAREA CĂTRE FRATELE MEU. A doua zi, marțea patimilor: „E judecabil Iuda pentru această vânzare fiscalizată în casa de marcat a nemerniciei omenești?”

MIERCUREA PATIMILOR
Ziua a III-a

Și a fost seară și a fost dimineață. Denia, slujba ce s-a săvârșit aseară ca o prefață zilei de astăzi, ne-a dus dinaintea sufletelor „sindromul Betania”, modul în care învierea lui Lazăr entuziasmează pe oameni (Ioan 12. 17-50). Nu, nu pe toți. Fariseii sunt supărați. Descoperă inutilitatea manevrelor lor de a-l face disprețuit pe Hristos Domnul dinaintea poporului. O înviere bate toate tertipurile lor.

Entuziaști, oamenii stau și-l ascultă pe Mântuitorul la ultima lecție deschisă de la catedra Sa preferată, mijlocul lor. Cuvintele cad ca o ploaie de primăvară, din preaplinul unei ierni care abia ce trece. „ Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă.Cel ce își iubește sufletul îl va pierde; iar cel ce își urăște sufletul în lumea aceasta îl va păstra pentru viața veșnică. Dacă-Mi slujește cineva, să-Mi urmeze, și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12. 24-26). Știe că este deja vândut de Iuda cel îngrijorat de cheltuielile făcute de femeia cea păcătoasă pe nardul „cel de mare preț”. Continuă însă încurajarea oamenilor, le descoperă cheile Împărăției Cerurilor, le arată cât de mare preț pune Dumnezeu Tatăl pe voința lor, pe dragostea lor, pe sufletul lor.

Fariseii sunt frați de ispită cu Iuda Iscarioteanul. Ofuscați de glasul acesta care dărâmă rigorismele legiuirilor lor umane pentru a dărui libertatea de a gândi și trăi cu El, ei înțeleg că în drum spre Cruce Dumnezeu continuă să țină partea oamenilor.

Continuă să cheme, să crească în inima lor credința, pentru că a ști că Dumnezeu are încredere în tine înseamnă să ai credință. De aceea Domnul insistă: „ Încă puțină vreme Lumina este cu voi. Umblați cât aveți Lumina ca să nu vă prindă întunericul. Căci cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge. Cât aveți Lumina, credeți în Lumină, ca să fiți fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus și, plecând, S-a ascuns de ei. Și, deși a făcut atâtea minuni înaintea lor, ei tot nu credeau în El (…)” (Ioan 12. 35-37).

Știe că oamenii sunt schimbători și știe că strigătului din bucuria Intrării în Ierusalim, „Osana, osana”, îi va urma „Răstignește-L, răstignește-L”. Dar și așa le spune că ei sunt oamenii Lui, pe care-i iubește și-i vrea mântuiți. Ce Dumnezeu smerit în iubirea Sa. Când simte că nu este iubit, se ascunde, ca un adolescent intimidat de lipsa iubirii miresei sale. Ne-am fi așteptat la orice, dar nu la un Dumnezeu timid, atotputernic în a ne acorda libertaea de a-i întoarce spatele.

Răspunsul Bisericii la tot acest episod de trădări, ofuscări și necredințe este femeia ce face risipă de mir de nard binemirositor.

Părinții Bisericii țin să sublinieze că avem de a face cu două astfel de episoade de miruire a lui Hristos. Sunt două femei mironosițe în pragul dinspre moarte al Mormântului. Și altele la pragul dinspre Înviere. Evangheliștii, trei, vorbesc despre o femeie care fusese desfrânată și care face aceasta, iar Evanghelistul Ioan, singur, despre Maria, sora lui Lazăr. Cert este că ele îl pregătesc de îngropare pe Hristos. Iar darul lor din inimă este deranjant pentru Iuda, contabilul, tătucul tuturor acelora care țin cu săracii doar de circumstanță, câtă vreme nu dau din punga lor. Pe care-i deranjează orice cheltuială pentru Hristos. Domnul primește în smerenie darul ungerii acesteia. Știe deja. Femeile acestea sunt nașele lui de înmormântare. Cea din casa lui Simon Leprosul (Ioan 26.6) toarnă mirul din vasul de alabastru pe capul lui Hristos Domnul. Pare o ungere de Împărat din mâna unei roabe.

Oricare altul s-ar fi supărat. Cum, eu care am făcut minuni, am vindecat, am scos demoni, să fiu uns de o femeie cu ungere de Împărat? Unde sunt alămurile, covoarele roșii, gărzile de onoare?

Domnul nu este așa. Smerit primește ungerea aceasta ca un sărut pe frunte. O mână omenească mângâie creștetul lui Dumnezeu.

Vă dați seama cât de jos și-a plecat Dumnezeu fruntea de a putut să-i fie atinsă de mână omenească? Nu fiți indiferenți la darul acesta. Luați seama și nu fiți farisei cârtitori ori iude contabilizante. Când Dumnezeu e prezent totul se transformă în dar!

Necula Constantin Valer este preot creștin ortodox, conferențiar universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Șaguna„, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu. Specializat în catehetică și omiletică. Consilier al Mitropolitului Ardealului, autor a 60 de cărți, numeroase studii și articole de specialitate și de presă. Este președinte al asociației Crucea Albastră din România pentru terapia dependențelor de alcool și drog.