Și n-am urcat Drumul Golgotei cu Iisus

Dintotdeauna, fără să știu, apoi amintindu-mi, ordinea a fost asta: mai întâi, toamna, prilej de fezandare a sufletului păcătos, purtat la „rele” de carnea încinsă peste vară; zdrelită de stâncile încinse ale falezelor nesfârșite, ale promontoriilor, ale piscurilor, ca să se roage pentru iubiri și pentru simțiri.

Apoi, de pe la sfârșitul toamnei, era ca o intrare în adâncuri, ca Zalmoxis, coborâtor în pântecele muntelui. Și primele zăpezi miroseau a animal: a urs, care pleca la somn, ca să renască în bătăile smintite ale tobei, în dansul nebun, sub lanțul ursarului, peste jeraticul scânteietor; a lup flămând, chemându-și haita la stârv; a blană grea, de oaie, udată de ninsorile topite în drumul zadarnic pentru viață al Vitoriei Lipan. A lighioană, cum spuneam, tăvălită prin zăpezi curate, zdrobite, însângerată în zbieretele porcilor înjunghiați în ziua de Ignat.

Atunci, găseam în mine puterea să nu mă doară morțile tuturor acelora din care urcasem. Exaltam, cu plămânii umflați de aerul tare, risipind o imensă frenezie păgână. Vestea nașterii lui Iisus, în Betleem, era doar o scânteie, o aflare, o bucurie nerostită, dar potențatoare a stării ăleia de fericire acerbă și nemiloasă, de nebunie explozivă, în străfulgerarea stelei purtătoare, răsărită în noaptea magilor.

REACȚIE Atac fără precedent al lui Rareș Bogdan la adresa șefului său de partid, Ilie Bolojan: Premierul calamitate distruge România

13:41

ALERTĂ O dronă a explodat în Republica Moldova. Fragmentele au fost împrăștiate pe 120 de metri

13:38

Dacă asta era Nașterea, fără să-i fi perceput, mai întâi, sfințenia, ci doar întâmplarea, prilej de noi excese omenești, Învierea avea să fie cu totul altceva.

Drumul până la Paști îmi părea ca o nesfârșită mahmureală înțelegătoare. Luminile exploziilor păgâne îmi mai răsunau încă în urechi, în cap, dar tot mai stins, mai pierdut. Se amestecau luminile cu faptele și cu vorbele, și se învolburau spre uitare.

Până începea să miroasă a vânt de Bărăgan, a pământ, a floare de cais și de corcoduș, a liliac, a vie înflorită, a soare, a trup lepădat de pielea veche, roasă, prăvălit peste piatră.

Și atunci, nimic nu mai era murdar, nu mai era contorsionat, nu mai era frenetic și nici gălăgios. Eram un suflet dezbrăcat de trup, pe care cădea dureros fiecare lacrimă – a lui Iisus, a alor mei, a tuturor. Ca o strepezire a inimii, când te doare și nu știi de ce.

Abia atunci mă întorc, cu toată viața trecută și cu toate amintirile și glasurile din care m-am născut, cu fața la peretele bisericii și mă închin. Nu, nu cu ciorchinele degetelor, în murmurul șoaptei, ci cu toată ființa mea mă închin – la piroanele înfipte în carne, ca să nu-L doară, la pocalul de oțet, ca să nu-I ardă buzele, la coroana de mărăcini, ca să nu-L hăcuiască, la arginții puțini, ca să nu-L cumpere. La toate acestea pe care eu, cu toate fericirile mele omenești, fără să vreau, fără să știu, i le-am înfipt în carne.

Pentru asta cânt, după o zi de singurătate, în noapte, cu toată patima, cu toată iubirea, cu toată disperarea și cu toată omenia de care mai sunt în stare: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând”.

Pentru toți cei pe care îi iubesc; pentru toți cei care mă urăsc.