Solidaritate fără strategie?

Șeful Statului Major al Armatei a anunțat astăzi că Germania intenționează să trimită în Siria și Irak 1200 de militari, care vor servi navele și aeronavele ce urmează să fie trimise în cel mai scurt timp.

Construcția acestei solidarități europene a început la câteva zile după tragedia din Paris. Atunci, Înaltul Reprezentant al UE pentru Politică Externă, Federica Mogherini, declama patetic: „Europa este o Uniune. Suntem o comunitate, Franța a fost atacată, așa că întreaga Europă a fost atacată. Uniunea Europeană, prin vocea miniștrilor Apărării din statele membre, în unanimitate, și-a exprimat întregul sprijin în a acorda ajutorul și asistența solicitate, de care este nevoie”.

Cât privește România, consilierul prezidențial pe probleme de securitate națională, generalul Ion Oprișor, a declarat că țara noastră „poate să pună la dispoziție aeroporturi și alte mijloace umanitare, pentru rezolvarea situației din Siria și combaterea acestei grupări teroriste”.

INEDIT Verdictul unui american din Florida la prima întâlnire cu șoriciul: „Nu e rău. Cred că asta ar merge cu câteva beri, vreo şapte, sau 10”

12:10

FLASH NEWS Dragoş Pîslaru se face scut pentru Ilie Bolojan: „Nu, nu Bolojan a dus România în gard”

12:03

Toate bune și generoase, pun europenii mână de la mână, dar există un plan, o strategie?

Autointitulatul Stat Islamic nu poate fi stârpit exclusiv cu lovituri din aer. E un adevăr pe care îl știe până și premierul Cameron. Americanii nu vor pune bocancul pe pământ, cel puțin cât timp va mai sta în mandat președintele Obama. De altfel, nimeni nu dorește să lupte la sol, pentru că, într-o democrație,  nimeni nu-și riscă procentele electorale, popularitatea. Luptele la sol înseamnă victime pe care nici un politician nu e bucuros să le asume.

David Cameron, de pildă, se străduiește să-și convingă Parlamentul de necesitatea intervenției aeriene contra Daesh, cu gogorițe de felul: vom fi susținuți la sol de armata irakiană, de zecile de mii (fix 70.000, a numărat premierul britanic pe 26 noiembrie) de „rebelii moderați” din Siria. 

Întâi că nu există „rebeli moderați”. Milițiile turkemene, care au făcut prim-planul știrilor din ultimele zile, luptă cot la cot cu Al-Qaeda și An-Nusra, care pot fi acuzate de orice, numai de moderație nu. De unde a scos Cameron 70.000? Confruntările ultimelor luni din Siria arată că nu sunt mai mulți de, să zicem, 20.000 cu bătaie.

Cât despre armata irakiană, oricâți bani ar fi băgat în ea Statele Unite ca s-o modernizeze și s-o instruiască, e tot slabă și demoralizată, după înfrângerile cumplite suportate din partea  ISIS.

Să fim realiști, la sol luptă eroic kurzii și armata regimului de la Damasc, câtă mai este, susținuți de vreo 1.000 de luptători ai trupelor  iraniene de comando și de cam tot pe atâția luptători Hezballah. (Cu toții  îl sprijină pe Bashar Al-Assad).

Solidaritatea e necesară, e frumoasă, e emoționantă, dar repet cu îngrijorare întrebarea: are coaliția statelor democrate și o strategie?