Vodă al lui Băse – un pic musulman

Iarna nu e ca vara, nici știința ca gargara, Ioan Vodă cel Cumplit nu e Constantin Brâncoveanu, după cum – dacă nu m-a crezut pe cuvânt – se va dovedi.

Mă voi strădui să-i spun bunicului Băsescu povestea fabuloasă a lui Vodă Ioan, ținându-mă strans de cărticica lui Bogdan Petriceicu Hașdeu – lucrare redactată cu entuziasmul tinerețelor: „Ioan Vodă cel Cumplit. Aventurile, domnia, războaiele, moartea lui, rolul său în istoria universală și în viața poporului român (1572-1574)”, publicată în 1865.

Citez din „Prefața primei edițiuni”, ca să știm cum stăm: „Istoricul este un uvrier și un artist totodată. Ca uvrier, el adună; ca artist, el dă brutei materii acea sublimă expresiune, care face că statuile lui Canova sau curțile Alhambrei nu sunt din piatră, că Madona lui Rafael nu este o pânză sau o scândură îmbuibată de nește sucuri vegetale”.

EMISIUNI OFF The Record. Invitat: Petrișor Peiu, liderul senatorilor AUR

16:11

ANUNȚ STB relansează linia turistică „Bucharest City Tour”. De pe ce dată vor circula autobuzele supraetajate prin București și care vor fi tarifele

16:09

Să „dezmormântăm adevărul”: ca oricărui bastard de neam ales, poporul i-a zis după mamă, Armeanul. Tatăl, Ștefan Vodă cel Tânăr, era nepotul lui Ștefan cel Mare.
Trei bastarzi urmau să urce pe tron –  „împlând un semisecol din istoria Moldovei”. Cel dintâi, Petru Rareș, bastardul lui Ștefan cel Mare, care „mai bine de 20 de ani după moartea părintelui său, apucând domnia, se arătă unul din cei mai iluștri principi români, iubit înântrul țării, groază pentru străini”. Al doilea – Alexandru Lăpușneanul, bastardul lui Bogdan cel Chior. În sfârșit, al treilea urma să fie eroul nostru, ivit dintr-un oftat al istoriei: „În 1561, deja în vârstă aproape de patruzeci de ani, străcurați în obscuritate, Ioan ne apare deodată pentru prima oară”.  Venea din Polonia, unde încercase, fără noroc, să găsească sprijin pentru a-l azârli din tron pe Lăpușneanul și unde se convertise de la ortodoxie la luteranism, cum îi ceruseră interesele.

Din Polonia a ajuns în Crimeea, la curtea hanului tătar, care – admirându-i vitejia și geniul de strateg – l-a ținut ca pe un frate. Dar Ioan n-a zăbovit prea mult aici, a plecat și i s-au șters iarăși urmele, timp în care Lăpușneanul și-a pierdut și și-a recâștigat tronul.

A reapărut la Viena. Împăratul Maximilian al II-lea i-a oferit  un rang înalt în oastea austriacă și promisiunea – niciodată îndeplinită – că îl va ajuta să cucerească tronul Moldovei. Din Viena, ademenit cu alte promisiuni de un ceauș al lui Suleiman Magnificul, a luat drumul Constantinopolului.

Însă, ca să nu se pună rău cu Alexandru Lăpușneanu, pe care tocmai îl reinstalase pe tron și care „se arăta în a doua sa domnie mai turc decât turcii”, sultanul a decis să-l trimită pe Ioan, pentru o vreme, în Rodos, „în patria șerpilor și a trandafirilor, cunoscută la greci sub numele de Makara, adecă țară fericită”. Va reveni la Constantinopol abia după moartea lui Soliman Magnificul și după ce fiul și succesorul acestuia, Selim al II-lea cel Bețiv, se va fi instalat în Palatul Topkapi.

Condițiile se copseseră. La Înalta Poartă ajunsese vestea că răsoploșitul turcilor în Moldova, Vodă Alexandru Lăpușneanul, „pesemne pentru pedeapsa crimelor sale, slăbi în corp, pierdu vederile și căzu într-un fel de copilărie periodică, mai tristă decât însăși moartea”. Pentru Ioan era vremea să se îndrepte spre țară. Nu înainte ca, traseist religios, să treacă de la luteranism la Islam.