România – război prin procură

România e astăzi, pentru mine, ca un text nevocalizat. Smulg o rădăcină și o privesc cu atenție. DBR – dalet, bet, resh. Dacă vocalizez cu „a”, obțin dabar, „cuvânt”. Dacă vocalizez cu „e”, obțin deber, „molimă”. Înfing rădăcina înapoi în pământul frazei și, în funcție de context, mă lămuresc dacă e vorba despre „cuvânt” sau despre „molimă”. Asta în ebraică. În arabă e cam la fel.

Un singur lucru pot să înțeleg, din tot ce văd și aud: că, în România, instituțiile de forță poartă un război prin procură. E un război al vorbelor, cu risipă de petarde acustice. Nu se bat ele, instituțiile, se bat portavocile lor. Their masters’ voices. Nu mai e, ca pe vremea lui Heliade, „biciul sarcasmului indignațiunii”, ci bazooka dezvăluirilor. (Ce-i drept, în țara unde buletinul meteo se anunță ca breakingnews, nici o dezvăluire nu e prea picantă, ca să mai impresioneze, până la sughiț, publicul spectator).

Adulmec miza, fără s-o pot conceptualiza încă. Uneori mă trezesc crezând că miza suntem chiar noi.

Restul e zgomot.