Când s-a terminat revoluția?

Ceaușescu fugise, laș și confuz, de pe terasa clădirii Comitetului Central, la scurt timp după ce, zeci de mii de oameni – poate peste sută, câți încăpuseră în piață – se adunaseră acolo, între Palatul Regal și CC, încolonați, venind din marile întreprinderi bucureștene. (Aveam să aflăm, în zilele următoare, că, la acea oră, dictatorul fusese deja prins, reținut și, ulterior, arestat, împreună cu Elena Ceaușescu, într-o unitate militară din Târgoviște, fapt cunoscut, evident, de „noua conducere”, încă din primul moment).

Militarii se retrăseseră în cazărmi, și toată lumea știa că Armata era cu noi: se scanda, oriunde se zărea vreun tanc, vreun TAB, vreun camion, „Armata e cu noi!”, „Armata e cu noi!”. Ca în toate filmele de război, care se respectă, tanchiștii, cu ochii cârpiți de somn, primeau flori, încurajări și sărutări din partea fetelor frumoase.

PODCAST ALTCEVA Suada Agachi dezvăluie cum ne ”vorbesc” liniile vieții din palmă

11:12

VIDEO Ilie Bolojan a primit cadou carnețelul cu sprâncene unite și încruntate. Premierul a făcut o vizită surpriză la târgul de carte din Oradea

10:49

Pe Dorobanți, se întorceau spre centru, venind dinspre Primăverii – „zona zero a nomenclaturii” -, bucureșteni fericiți că apucaseră să „viziteze” vila Ceaușeștilor, unii dintre ei vorbind chiar de un „prăpăd” care se produsese la fața locului.  

Era limpede că oamenii trăiau intens descătușarea, victoria revoluției, libertatea. Cu toții ne luaserăm „rația de libertate” – mai pașnic, mai violent, mai pragmatic, mai romantic.

Un adevăr trăia, însă, atunci și acolo, odată cu noi: după Timișoara, după „mitingul de susținere”, din dimineața zilei de 21 decembrie, din București, transformat în revoltă spontană anticeaușistă, după regruparea câtorva zeci, apoi sute de bucureșteni, pe Bulevardul Magheru, în fața Teatrului Național, după baricada ridicată în după-amiaza și seara aceleiași zile, în „zona străzii Batiștei”, după „noaptea criminalilor securisto-comuniști”, din 21 spre 22, urmată de „dimineața ororii”, în care, sub „atenta îndrumare” a cadrelor securisto-comuniste, „măturătorii măturau bulevardul” de sângele oamenilor omorâți peste noapte, și după ieșirea bucureștenilor în stradă, cu sutele de mii, în dimineața zilei de 22 – mulțime, revoluționară și ea, care a forțat „abdicarea” dictatorului, urmată de prinderea și arestarea sa și a Elenei Ceaușescu -, revoluția, adevărata, unica revoluție, se încheiase.

Repet: pe 22 decembrie 1989, la ora la care, după 27 de ani, scriu acest material, Ceaușescu era arestat, Armata pactizase cu poporul, militarii fuseseră retrași în cazărmi, tancurile și restul tehnicii dislocate în oraș asigurau securitatea obiectivelor și instituțiilor, devenite, prin fuga lui Ceaușescu, „ale poporului”, șefii Securității începeau să se prezinte la raport, la conducerea centralizată, aflată în „cartier general”, la Ministerul Apărării, Miliția dispăruse cu totul, poporul era liber.

Astfel, tot ceea ce s-a întâmplat după, în contextul luptelor de stradă, al atacurilor armate, al schimburilor de focuri, este din alt film – evident, în opinia mea -, fără legătură cu evoluția evenimentelor din zilele precedente.

Poveștile despre „rețeaua R”, despre teroriști și alte îngrozitoare conspirații sunt un bluf.

Despre diversiunea scăpată de sub control am putea sta de vorbă dar, din păcate, după 27 de ani nu știm încă nimic oficial despre diversioniști…

Odată și odată, cineva trebuie să ne spună, totuși, cine a regizat, cu ce fel de actori, și de ce, acest horror, numit, și el, „revoluție”.