Cabala bogaților. De la asistații lor cu Cadillac, la asistații noștri cu Mercedes

Brezinski, prietenul și inspiratorul geostrategic al lui David Rockefeller, a răspuns scurt și precis: „un dezastru”. Dacă ar fi fost întrebat ce a însemnat „criza ostaticilor” pentru succesorul lui Carter, pentru Ronald Reagan, ar fi răspuns, probabil, „un triumf”.

Cei 52 au fost eliberați în ziua în care Reagan și-a inaugurat primul mandat. Despre fericita coincidență s-au scris rafturi de bibliotecă. Doar două dintre scenarii sunt plauzibil argumentate. 1) Că, în cursul anului electoral 1980, Reagan, prin șeful său de campanie, a purtat tratative secrete cu Iranul, în paralel cu tratativele președintelui în funcție, reușind să obțină o amânare a eliberării ostaticilor cu câteva luni – ce act de cruzime, veți spune; e primul și face parte din preistoria lui Reagan la Casa Albă, o avanpremieră a celebrului scandal Iran-Contras. 2) Că iranienii l-au urât într-atâta pe Carter, încât au vrut să-l vadă plecat ca să elibereze ostaticii. În care dintre aceste două variante cred eu? În prima, dar e o poveste foarte lungă pe care am s-o istorisesc, poate, altădată.

Cert e că, pe 20 ianuarie 1981, la ora 8.31, președintele încă în funcție i-a telefonat președintelui ales, care urma să-și preia mandatul peste patru ore, și l-a informat că ostaticii vor fi eliberați și vor părăsi Tehranul la 12.25, ora discursului său solemn.

ACTUALITATE 2 Octombrie, calendarul zilei: Sting împlinește 75 de ani, Mihai Mărgineanu 57. Ziua internațională a nonviolenței

07:15

EXCLUSIV București, în șantier. În ce stadiu sunt lucrările la Planșeul Unirii. Constructorul va folosi „cârtițe” precum cele care sapă tunelurile la metrou

06:00

Republicanii mai invocă și astăzi, în alegerile prezidențiale, povestea ostaticilor, ca pe o victorie a intransigenței candidatului lor, a curajosului său program de politică externă, care i-a speriat pe iranienii în așa hal încât au fost nevoiți să lipească poveștii celor 444 de zile un final hollywoodian.

Precum în cea a lui Carter, așa și în președintia lui Reagan – cabala geopolitică a bogaților a învârtit roțile istoriei. Asta nu înseamnă că vina personală a fostului actor și informator FBI e mai mică pentru atrocitățile comise în diverse părți ale lumii. Nu e treaba mea să-i destram aura mitică pe care i-a  tras-o propaganda pe ochi, ca pe o cagulă, vă dau însă o veste bună: cei care l-au sprijinit și l-au adus la putere știau bine cine e.
 
Henry Kissinger, eminența cenușie a Rockefellerilor (nu oriunde, ci într-o carte de referință, „Diplomația”):  „Reagan nu știa aproape deloc istorie, iar puținul pe care-l știa îl adaptase ca să-și susțină prejudecățile ferme. Trata referirile scripturistice la Armaghedon ca pe niște previziuni operaționale. Multe dintre poveștile istorice pe care îi plăcea atât de mult să le spună n-aveau nici o bază reală (…). Detaliile politicii externe îl plictiseau pe Reagan. Asimilase câteva idei de bază în ce privește pericolul pacificării, racilele comunismului și măreția propriei sale țări, dar analizele de substanță nu erau punctul lui forte (…). Când discuți cu Reagan, te miri uneori cum de i-a putut trece cuiva prin cap ca el să ajungă președinte sau chiar guvernator. Ceea ce trebuie, dumneavostră, istoricii, să explicați este cum a putut un om atât de departe de ceea ce înseamnă un intelectual să domine California opt ani și Washingtonul”.

Departe de mine intenția de a simplifica personalitatea lui Ronald Reagan, însă nu el e subiectul, ci banul. Nici nu se putea încheiere mai… veselă a prea lungii mele povești (pe care o voi continua odată, altădată – pâlnia prezentului mă absoarbe) decât una dintre vorbirile carismatice ale miticului președinte, pe o temă dragă acceselor sale de populism: noi, oamenii simpli, dar cinstiți și muncitori, noi, plătitorii de taxe și impozite, suntem permanent sfidați de femeile afro-americane, care coboară din Cadillace, ca să-și încaseze cecurile de asistență socială!