Ura, ura, ura!! O țin în piept…

Iar această dezbinare/manifestare a urii/nemulțumire directă devine tot mai acută, în ultima perioadă, în București și în țară. În multe orașe, grupuri de tineri au strâns în aceste zile semnături pentru modificarea Constituției, în sensul celor spuse mai sus.

Pe unde am trecut în weekend, puțini oameni am auzit apostrofându-i – așa cum se întâmpla în astfel de situații – pe organizatori. Puțini dintre cei solicitați să semneze au refuzat să facă asta.

În paralel cu acțiunea despre care vorbesc, episoade precum „automobilul anti-PSD” – mobil pentru o „colorata mâine-i gata”, cu sute de imortalizați nemulțumiți de rezultatele actualei guvernări – sau „duetul” galeriilor, pe aceeași temă, la „derbiul de România”, Steaua-Dinamo, de pe Național Arena, au întregit tabloul reprezentând ceea ce primarul din Pucioasa, Constantin Ana, numea „ura împotriva PSD”.

Și asta este, la fel ca într-un tuci în care fierbe mămăliga, doar agitația moleculelor la suprafață, împinse acolo de energia din interior, de jos, din imediata apropiere a sursei de foc.

Iran, țară cu regim teocratic, aflată în plin război cu SUA, are 6 universități în top 1.000 Shanghai. România, în democrație, are 0

05:00

MILITAR Cum reușește Iranul să fenteze faimosul Iron Dome și care este marea vulnerabilitate a armatei Statelor Unite. Atuurile și dezavantajele forțelor militare în conflictul din Orientul Mijlociu

05:00

Iar primarul din Pucioasa se teme de agitație ca Dracu’ de tămâie – ca să facem haz și jocuri de cuvinte.

O atare resursă energetică, precum ura remarcată de Ana, mai ales în cazul tinerilor, pe care nu-i cumperi cu „suta lui Ceaușescu”, după ce te-au prins păcălindu-i cu „ocaua lui Cuza”, nu-i ușor de captat și domolit; nu-i simplu „de debușat/degajat” atâtea „energii anti”, câte au acumulat, în primul rând, aceste noi generații de sacrificiu, după acelea ale bunicilor lor, ca să nu mai vorbim de generația părinților emigranți.

Nu știu dacă a existat partid providențial, care să fi guvernat țara după decembrie ’89. În general, prea mult diletantism, prea multă conducere după ureche – fără școală, fără viziune, fără conștiință – prea mult „egoism gregar”, prea mult tupeu al „reprezentanților nației”, trimiși în Parlament să-i reprezinte interesele, transformați, peste noapte, în stăpâni ai poporului, care fac doar ce le vine lor mănușă, indiferenți la consecințele generate. Acestea sunt o parte din ingredientele cuprinse în rețeta urii unei nații îndreptate împotriva conducătorilor lor.

Deci, prea puțini politicieni români contemporani au încercat – nici vorbă să fi reușit – să se ridice la înălțimea celor mai buni dintre înaintașii lor, indiferent de culoarea politică pe care au reprezentat-o.

Dar modul de a încerca să facă reformă – agresiv, intempestiv, netransparent, de capul lor – în mai toate zonele societății românești, în mai toate domeniile și instituțiile statului – și acolo unde era cazul și acolo unde n-ar fi fost necesară vreo rearanjare/reorientare a politicilor – a făcut din actualul PSD unul dintre cele mai criticate partide, bonus una dintre cele mai contestate formule de guvernare.

Ca să nu mai reluăm aici „politica de cadre” a unei formațiuni, care se trage, la urma urmei, dintr-un partid ce a excelat, mai ales, prin organizare și „politica serviciului de cadre și a dosarului curat”…

Primarul Ana are dreptate, chiar dacă, mai devreme sau mai târziu, va fi zidit în propria-i îndrăzneală: ura, privită în ochi, de foarte aproape, îți dă fiori.

Oare merită?!