Ultimul tango la Paris cu Bernardo Bertolucci, ultimul împărat al cinematografiei, care a scos untul din Marlon Brando!

Întreaga lui creație ne-a purtat, ne poartă și ne va purta către această stare de grație nepieritoare. Dar este o grație feroce, una pentru care trebuie să ai – deopotrivă – un suflet mare de artist unic și un stomac tare de bărbat adevărat. Așa cum a avut el. Și pentru că acest geniu nebun în sine și nebun după o cinematografie valoroasă și autentică la modul cumplit de patologic trebuia să poarte un nume, i s-a zis Bernardo Bertolucci!

Din 26 noiembrie, Poetul Damnat al Filmului de Artă al ultimei jumătăți de veac ne-a lăsat singuri să dansăm, vrăjiți de magica lui moștenire – deopotrivă divină și diabolică – ultimul tango la Paris… Iar acest dans în buclă ne va duce mereu de la agonie la extaz, de la fericire la nefericire, de la păcat la mântuire! Și asta pentru că, în cazul lui Bertolucci, nu știi niciodată (prea) limpede dacă dansezi cu diavolul devorator de carne și spirit sau cu îngerul păzitor al ultimei tale sclipiri de candoare. Pentru simplul motiv că la el, toate aceste ipostazieri ale naturii umane sălășluiesc simultan în fiecare dintre noi.

SCANDAL Incidente înainte de Rapid-Dinamo, la metrou Basarab. Jandarmii au intervenit după un conflict între suporteri

21:23

ADMINISTRAȚIE Oana Gheorghiu, un nou ultimatum pentru 650 de primării să se înscrie pe ghișeul.ro: „Mai sunt exact 10 zile”

21:09

Exact pe acest „bunul-răul-și-urâtul” din om – învățat de la cine altcineva decât de la însuși Sergio Leone, unul dintre mentorii săi – l-a exprimat la modul sublim și grotesc în același timp, așa cum foarte puțini alți regizori de geniu au făcut-o în istoria cinema-ului. Și dacă adăugăm și influența pe care alt creator devastator a avut-o asupra sa – Pasolini – atunci poate vom înțelege de ce Bertolucci își merită locul lângă Fellini și ceilalți zei profani ai cinematografiei italiene și universale! Și da, l-a influențat și pe însuși Coppola! Nu întâmplător, ei doi sunt probabil regizorii care au scos și dezlănțuit tot ce era mai bun și nebun dintr-unul dintre cei mai mari actori din toate timpurile, Marlon Brando!

Dacă poveștile adevărate din culisele capodoperelor „Nașul” și „Apocalypse Now” sunt arhicunoscute, delirul regizoral și actoricesc și-a atins climaxul în pelicula nerecomandată ipocriților fără stomac artistic, fără îndoială cel mai valoros, controversat și tulburător film al lui Bertolucci, „Ultimul tango la Paris„! Nu mai departe de 2016, regizorul născut la Parma a făcut o mărturisire atroce pentru „o anumită parte a publicului” care nu ține prea bine la acest lapte-gros al exprimării cinematografice! Astfel, cu aproape jumătate de secol înainte de Hypocritwood-ul lui #MeToo, Bernardo Bertolucci și Marlon Brando au spulberat, pur și simplu, toate convențiile și limitele dedublării artistice.

Concret, pentru a obține o reacție absolut autentică din partea Mariei Schneider – care abia împlinise 19 ani la acea vreme, în irepetabilul an 1972 – Bertolucci și Brando au pus la cale un „mic” plan diabolic și pervers: fără s-o anunțe în niciun fel, cei doi au „improvizat” acea situație interpretativă care a intrat demult în istoria filmului drept „scena untului”, în urma căreia conceptul de sodomie nu a mai avut cum să scape printre degete nicio conotație, pe cât de alunecoasă și păcătoasă, pe atât de voluptoasă și faimoasă… Ceea n-o absolvă însă de infamia gestului în sine, care a marcat-o pe Maria Schneider ani și decenii în șir. „Am vrut să obțin de la Maria reacția ei naturală de fată, umilită și furioasă, și nu de actriță… Da, mă simt vinovat, dar nu regret! Uneori, arta chiar cere sacrificii!”, s-a confesat Bertolucci cu privire la probabil cea mai cunoscută scenă de viol autentic dintr-un film de artă din istoria cinemtografiei! Cinic, trist, dar adevărat! Chit că din punct de vedere artistic și (in)estetic, trăirea actoricească din acea scenă este dincolo de orice cuvinte…

Cum dincolo de cuvinte este fiecare clipă filmată vreodată de către Il Maestro Bernardo Bertolucci! Fie că vorbim de „1900” – unde redescoperim un altfel de Robert De Niro – de „Visătorii„, de „Conformistul„, „Frumusețe furată„, „Cerul ocrotitor„, „Micul Buddha” sau de „Eu și tu„.

Și, ca să dăm magicianului ce-i al magicianului Bertolucci, ca un gest de mulțumire, admirație și venerație, să ne amintim și să revedem o capodoperă a nostalgiei noastre, a tuturor – fani, profani sau fanatici ai „bertoluccismului” – și anume cea mai cunoscută producție a sa, de proporții epice, faraonice… cel dintâi „Epic-Cinema” modern, cu adevărat, acesta este luuung-metrajul „Ultimul Împărat„! Care l-a transformat pe Bertolucci în primul regizor european care a cucerit, nu doar la figurat, ci și la propriu, Hollywood-ul! Cele nouă Oscar-uri primite – printre care și cele pentru cel mai bun regizor și cel mai bun film – sunt o mărturie vie că o poveste adevărată și sfâșâietor de frumoasă învinge orice ipocrizie și prejudecată și lasă urme adânci în sufletele noastre, care transcend cotidianul, banalul, trivialul… Iar Bertolucci a transformat în toată opera sa cinematografică tot ceea ce era previzibil de superficial într-un imprevizibil senzual, unde totul e posibil! Mai ales imposibilul…

Și asta pentru că nu a fost doar un mare povestitor în limbajul cinematografic, ci și un vrăjitor vizual care a surprins deopotrivă luminile și umbrele sufletului nostru, fie că suntem visători, amanți sau regi… pentru o zi, pentru o viață, pentru o eternitate sau pentru o secundă. El ne-a făcut să iubim din nou… Parisul, el ne-a făcut să dansăm din nou tangoul, el ne-a făcut să dansăm din nou cu diavolul… până când unul dintre noi se împiedică pe ringul vieții ca-n filme și devine un înger căzut! Dar care apoi se ridică și sfidează orice generic, cu zâmbetul dulce-amar, sublim și pervers, sacru și profan, asemeni lui Marlon Brando! Poate că, după ce-i revedem capodoperele, am vrea fiecare dintre noi să fim aidoma lui Bernardo Bertolucci, mereu ultimul împărat aflat la primul sărut al tinereții fără sfârșit…