Harari: Alegerile n-au nici o legătură cu adevărul

„Cine reprezintă pe cine?”

Un editorial semnat de Yuval Noah Harari, marţi, în New York Times, e prilejul cel mai bun să ne mutăm atenţia de la păruiala politicianistă din Bucureşti, unde partidele se luptă ca traseistele pentru aceeaşi bucată de trotuar.

Teza lui Harari: în alegeri nu e vorba despre adevăr, ci despre dorinţă.

„Alegerile nu sunt o metodă de aflare a adevărului. Sunt o metodă de a ajunge la un compromis paşnic între dorinţele conflictuale ale diferitelor persoane. Te poţi trezi împărţind o ţară cu oameni pe care îi consideri ignoranţi, proşti sau chiar rău intenţionaţi, iar ei ar putea gândi exact ca tine. Totuşi, vrei să ajungi la un compromis paşnic cu aceştia sau ai prefera să rezolvi dezacordurile cu arme şi bombe?

Câtă vreme alegerile sunt o metodă de a ajunge la un compromis privind dorinţele noastre, în secţiile de vot cetăţenii nu sunt întrebaţi «Ce este adevărul?». Sunt întrebaţi «Ce doriţi?». De aceea toţi cetăţenii au drepturi egale de vot. Atunci când se caută adevărul, opiniile diferitelor persoane poartă încărcături diferite. Însă, când e vorba despre dorinţă, toată lumea ar trebui tratată la fel”.

Filosoful dă un exemplu fierbinte: referendumul pentru Brexit din 2016. Un plebiscit nu poate şi nu e menit a stabili adevărul. În cazul Brexit, acesta aparţine experţilor în economie şi ştiinţe politice. Întrebarea a fost însă una referitoare la dorinţă – dacă doresc britanicii să părăsească sau nu Uniunea Europeană. Nici unui cetăţean nu i s-a cerut să ofere judecăţi de valoare asupra temei.

Dar (cum avertizează Harari în aproape toate cărţile sale), în contextul noilor tehnologii, dorinţa poate fi manipulată.

„Combinaţia biotehnologiei cu tehnologia informaţiei oferă guvernelor şi corporaţiilor capacitatea de a pirata sistematic milioane de oameni. Suntem foarte aproape de momentul în care unele guverne şi corporaţii vor şti destulă biologie, vor aduna destule date şi vor comanda suficientă putere de calcul pentru a ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi înşine. Cu ajutorul unor puternici algoritmi noi, guvernele şi corporaţiile nu numai că vor putea ghici dorinţele noastre, dar le vor putea si manipula, pentru a ne vinde orice – fie un produs, fie un politician”.

Problema la care suntem obligaţi să reflectăm: dacă într-o democraţie guvernul reprezintă voinţa poporului, ce se întâmplă când  guvernul are puterea de a manipula voinţa poporului – „cine reprezintă pe cine?”.