Dresorul BNR le arată leul politicienilor

Deprecierea cursului de la sfârșitul anului trecut până acum, de 2,9%, nu este în măsură să ducă nici la creșterea sensibilă a restanțelor la creditele în euro, dar nici să susțină consistent exporturile. Este o variație care „intră în marja de eroare”.

Guvernatorul BNR are dreptate: o variație atât de mică nu este în măsură să pună în pericol stabilitatea financiară din România. În același timp însă, guvernatorul știe, poate mai bine decât oricine altcineva, că românii se uită la curs ca la prețul benzinei la pompă sau ca la prețul pâinii de la magazin.

Neobișnuiți cu variații de curs atât de mari în ultimii trei ani, românii tresar acum la orice ban care se adaugă la curs.

În 2009, când economia a scăzut cu 7,1% din PIB, cursul mediu anual a fost de circa 4,23 lei/euro. În 2011, când economia a crescut cu circa 2,5% din PIB și deficitul bugetar a fost aproape înjumătățit, cursul mediu anual a fost tot în jurul valorii de 4,23 lei/euro. Fluctuația minimă a cursului în ultimii trei ani i-a dezobișnuit pe români de frica unui leu mai slab.

Pacea cursului stabil a fost un instrument deosebit de important în implementarea măsurilor de austeritate. Iată însă că BNR a rupt tratatul de pace. Dresorul BNR a pus biciul în cui și i-a dat voie leului să se plimbe prin cușcă.

BNR ar putea, aproape fără efort, să tempereze și apoi să inverseze tendința de depreciere. Dar nu o face.

Banca centrală simte însă nevoia să arate cu degetul spre clasa politică, așa cum a făcut-o și în 2010, când guvernul Boc a majorat TVA-ul și cursul a început dintr-o dată să crească. Îi pedepsește, de la distanță, prin curs.

La nivel oficial, desigur, măsurile anunțate, cum ar fi reîntregirea salariilor, sunt bune pentru că impulsionează consumul. Când guvernatorul a declarat însă acest lucru a precizat că ele sunt bune atât timp cât se respectă angajamentele luate față de FMI, CE și față de Banca Mondială.

Deficitul de 1,9% din PIB, pe care mulți l-au considerat, oricum, o țintă prea ambițioasă, se transformă în 2,2% din PIB sau mai mult, în funcție de venituri. Era aproape sigur că nu s-ar fi oprit la 1,9% din PIB. Dar dacă ajunge la 2,5% din PIB sau mai mult, atunci România are o problemă.

Când premierul declară public faptul că va reîntregi salariile bugetarilor anul acesta „cu orice preț”, România are o problemă. Când Grecia pare a fi aproape de colaps iar economia românească nu performează conform așteptărilor, sintagma „cu orice preț” transformă această măsură într-una pur electorală, fără nicio legătură cu datoria morală față de bugetari.

Se anunță și reducerea CAS, majorarea salariului minim și creșterea indemnizațiilor acordate mamelor, începând de anul viitor. Ba mai mult, un reprezentant al puterii vrea eliminarea CASS-ului și introducerea unei taxe de solidaritate.

Discuțiile despre banii care ar fi dacă unii nu ar fura sunt sterile dacă nu chiar ipocrite. Veniturile statului, ca pondere în PIB, au fost relativ aceleași indiferent de cine a guvernat țara în ultimii ani, deci, dacă se fură, atunci se fură la comun, rând pe rând. Momentan nu sunt bani iar economia nu performează conform așteptărilor.

BNR le arată leul politicienilor pentru că, an electoral sau nu, cuvântul de ordine tot „prudența” rămâne, cu atât mai mult cu cât situația din Grecia este din ce în ce mai gravă. Banca centrală îi dojenește pe politicieni de la distanță, prin curs, prin presiunea socială pe care o creează un leu mai slab. Nici BNR însă nu poate folosi cursul pentru reeducarea politicienilor „cu orice preț”.