Adrian Năstase, nu te voi uita!

Adrian Năstase nu este un erou. Nu este o victimă, poate doar victima propriului orgoliu. Adrian Năstase este un om căzut pus în fața unei alternative dramatice: să îndure umilința publică sau să-și pună capăt zilelor.

De ieri noaptea, corul pelerinilor s-a pornit să jelească pe treptele spitalului, culminând cu pumnul ridicat spre cer de Victor Ponta: „Mă întreb dacă Băsescu e fericit acum”. De fapt, aceasta este litania pelerinajului pesedist la căpătâiul autoîmpușcatului – Năstase a tras, dar Băsescu i-a pus pistolul în mână. Politicianul Năstase poate fi mândru de progeniturile sale: o alegere imposibilă a unui om a fost transformată în 24 de ore, cu răceală, cinism și talent propagandistic într-un cataroi bun de aruncat în gura lui Băsescu.

Pe partea cealaltă, este înfricoșătoare lipsa de compasiune a chibiților morții, manifestată din plin la televizor sau pe rețelele sociale. Bucuria că cineva e aproape să dea ortul popii, poantele deșucheate cu gloanțe și bile sau analiza fularului Burberry în timp ce un om e pe masa de operație – toate acestea sunt la fel de grețoase ca lacrimile de crocodil ale prietenilor de ocazie ai lui Adrian Năstase.

EXCLUSIV Cine conduce clasamentul încrederii, în rândul politicienilor. Cu cât a crescut în sondaje Bolojan după demitere și cât s-a prăbușit Nicușor Dan. Cum arată datele pe partide

12:09

ACUZAȚII Fiul lui Nicolás Maduro, primele declarații despre capturarea liderului venezuelean: „Credea că va muri”

12:02

Da, prieteni de ocazie. Mulți vorbesc cu noduri în gât la televizor despre cel mai mare politician în viață, posesor al unui creier de elefant și figură providențială pentru România. Pe vremuri, Năstase nu dădea doi bani pe ei. Prin 2000, în mica sa dictatură balcanică în formare, singurul sentiment pe care-l împărțea democratic în jur era disprețul. Îi disprețuia pentru că erau umili și ei știau că sunt reduși la statutul de râme. După ce a căzut din Olimp, toți cei care se omorau să stea preș sau să-i care servieta l-au părăsit. Era atât de singur, încât în perioada aceea îi suna el pe ziariștii de teren pe care, de altfel, îi disprețuia cel mai tare. A fost primul moment de umilința publică pentru Adrian Năstase: căderea de pe soclu, trădarea adulatorilor. Mulți dintre cei care-l înjurau atunci fac azi coadă la spital, așteptând cuminți să intre în direct la TV să-și exprime opiniile și sentimentele. În același timp, sunt unii care-l înjură astăzi, creându-și un fel de dizidență post factum la regimul Adrian Năstase: ei sunt la fel de dizidenți precum emanații Revoluției.

Eu nu l-am uitat pe Adrian Năstase. Am avut multe discuții cu el după ce a căzut, despre politică și aroganță, ajungând invariabil la felul în care a gâtuit presa în regimul său, punându-și haidamacii să sară la jugulara ziariștilor. Cu toate astea, nu pot să mă uit la ce pățește azi Adrian Năstase cu ură sau cu bucurie. Nutresc un sentiment de compasiune pentru un om căzut, dar sentința este clară și mai rece decât glonțul: doi ani cu executare.