Întoarcerea la Simona
S-a întors țara cu sufletul și cu restul de bunătate pe care-l mai avem ascuns prin spatele inimii, care încă bate a tricolor, către Simona Halep. După ce mai toți au arătat nervoși cu degetul către substanța interzisă pe care o avea în sânge, la momentul testării, după ce au strigat, în stânga și-n dreapta, că toată cariera ei, atât de frumoasă și strălucitoare până la acel moment, probabil că a fost construită pe furt, pe înșelăciune, acum revin aproape toți la sentimente curate. Hai, că nu e chiar așa. Nici nu s-a dopat, nici nu a vrut să mintă.
Sigur că mai sunt câțiva, unii dintre ei oameni pe care-i apreciez și pe care obișnuiesc să îi iau în serios, care încă spun răspicat: totuși, Halep nu a ieșit nevinovată. Ea plătește pentru roxadustatul din sânge, nimeni nu a negat existența acestei substanțe în corpul sportivei. Doar i s-a redus pedeapsa de la 4 ani, la 9 luni. Adică la nici un an. Chiar așa? Tot la fel de vinovată o credeți?
Nimeni nu a negat, vreodată, prezența substanței în sânge, nici măcar Simona, dar acuzația diferă puțin. De la o contaminare nefericită a unor suplimente pe care echipa de atunci i le recomandase și pe care ea, greșind cu prea multă încredere, le-a înghițit, la o sportivă care își neagă talentul, munca, performanțele, care nu mai ține cont de nimic și alege să se dopeze este, totuși, o distanță destul de mare. Și diferența între pedepse e la fel de clară.
Acum ne spune instanța că, de fapt, Halep avea voie să revină pe teren încă din vara anului trecut. Când ea se lupta să-și construiască apărarea și să dovedească nu că nu avea în corp respectivul compus, ci că ajunsese acolo complet accidental, fără ca, vreo clipă, să își dorească sau să ceară de la echipa sa un supliment necurat, care să-i aducă mai aproape victoriile. Ceea ce a și reușit să arate. Astfel, vreo șase luni, a stat pe tușă degeaba, respectând o pedeapsă aspră și așteptând, în sfântul drept la contestație și la recurs, pe care îl avem, indiferent de speță, o nouă judecată și, implicit, un alt verdict.
Acum, România ține iar cu Halep. Așteaptă să meargă la Miami Open, unde deja a primit o invitație și, eventual, să și câștige turneul, pentru a le dovedi tuturor că nimeni nu se pune cu un român ambițios și talentat. Uităm, în entuziasmul veștilor bune, că performanța, la acest nivel, nu se câștigă deloc ușor. Iar dacă avem vreun defect, ca națiune, acesta e: n-avem răbdare. Tare m-aș mira să fie altfel în cazul tenismenei. Să stăm, să privim programele sportive, să aplaudăm tot, inclusiv muntele de eșecuri care va urma, după această pauză forțată, lungă, mult prea lungă.
Vom ști să așteptăm? Să credem? Vom învăța să devenim înțelegători, să punem în context lucrurile și să scoatem, pe prima pagină a ziarelor de mâine, veștile bune și aerul călduț care bate dinspre primăvara care încă n-a început? Să vedem, să vedem… Până atunci, ne bucurăm de revenirea Simonei Halep, ca de o a doua șansă pe care o primește țara noastră, în lumea adevăratelor sporturi, cu rezultate la fel de adevărate.
Ne bucurăm ca de o soră de a noastră. Și ne privim seara în oglindă, indiferent dacă am construit sau nu ceva în ziua respectivă, și ne gândim: hai, că nu e așa de rău în România. Și nici frații noștri nu-s așa de răi. Avem popor puternic. Avem popor talentat. Corect. Numai să ținem minte pe termen lung și să nu mai aruncăm cu pietre la primul rezultat care nu ne convine. Atât!
CITIȚI ȘI: