Numele tău de familie se termină cu „-escu”? Cine sunt strămoșii tăi, de fapt

Sufixul „escu” reprezintă un brand de țară. Numele caracteristice românești precum Ionescu, Popescu, Marinescu și toate celelalte terminate în „escu” sunt considerate tradiționale.

Aceste nume cu „escu” în coadă au o tradiție de cel mult 200 de ani, scrie adevărul.ro.

Ionescu, Popescu, Marinescu și toate numele terminate în „escu” aparțin spațiului carpato-danubiano-pontic.

Numele cu „-escu” au fost oficializate undeva în secolul 19, chiar dacă unii dintre noi am fi crezut că sunt mai vechi.

În Evul Mediu, oamenii nu aveau nume, ci doar prenume. Îl primeau la botez și era inspirat de sfinți.

Mulți oameni se numeau Ion, Gheorghe, Boldur etc.

Pentru a fi identificați, pe lângă acest prenume primeau o poreclă sau numele ocupației de bază sau chiar prenumele tatălui.

De aceea am citit despre Gheorghe Cojocarul, Marin Măcelarul sau Ion din Straja, respectiv Vasile cel Mic.

Sistemul era aplicat cam în toată Europa, dar și în alte regiuni ale lumii.

Era nevoie de o individualizare a oamenilor

„De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce numele a fost alcătuit în funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane şi-au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă, o profesie, nume de animale, păsări etc.(…). La noi, la români, la început exista tot sistemul numelui unic şi netransmisibil, iar oamenii se numeau simplu: Ion, Petru sau Gheorghe. Cu timpul însă, era tot mai dificilă individualizarea persoanelor ce purtau acelaşi nume, astfel încât au început să se folosească formulele Ion fiullui Gheorghe, Petru fiul lui Stan”, precizează specialiştii doctor Paraschi Peţu şi doctorand Marius Sorin Bozgan în lucrarea „Aproape totul despre nume“.

Abia în secolul 18 apar primele inițiative de transcriere a numelor de familie.

Prin ”Sobornicescul Hrisov” emis de Alexandru Mavrocordat în 1785, dar şi prin ”Codul Calimah” emis la 1816 s-a propus trecerea numelor de familie.

Copiii erau trecuți cu numele tatălui, care era tot după tradiție medievală.

De exemplu, „Vasile al lui Ion Cojocarul”. S-a ajuns însă la situația în care fiecare scăpa de lege deoarece își schimba numele după cum dorea.

Negustorii intrau în faliment și își schimbau numele

”Se ajunsese la o situaţie gravă, deoarece existau unii străini care exercitau un comerţ într-un colţ al ţării, dădeau faliment, apoi treceau într-un alt colţ al ţării şi îşi romanizau numele, schimbându-l în totalitate, neexistând nici o formalitate relativă la schimbarea numelui”, se arată în „Aproape totul despre nume“.

În secolul 19 a apărut sufixul „-escu”. Înseamnă, de fapt, același lucru ca în Evul Mediu, adică „fiul lui”, dar în variantă prescurtată.

Un Marian Ionescu ar însemna deci „Marian fiul lui Ionescu”.

Ce s-a întâmplat pe vremea lui Cuza

Numele cu „-escu” s-au extins în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. După Regulamentul Organic, orice persoană era obligată să aibă nume și prenume, iar după Codul Civil din 1864, toate persoanele erau obligate să se înscrie și să poarte oficial numele și prenumele, schimbându-l doar în condițiile legii.

De asemenea, sufixul „-escu” devine simbolul onomasticii românești cu o lege din 1895.

Legea 18 din martie 1895 (legea asupra numelui) prevedea că nimeni nu poate purta alt nume patronimic decât cel din actele de stare civilă, iar cei care nu au patronimic trebuie să-și facă unul la care se adaugă numele de botez al tatălui cu terminația „-escu”.

Îl putem numi actul de naștere al „eștilor” în România. Dacă tatăl era necunoscut sau nu-și recunoștea fiul sau cazul special în care dorea să aibă numele mamei, încă din secolul 18 apar numele Agherghinei, adică „fiul Gherghinei”.

Sufixul „-eanu” precum în numele Câmpeanu, Dorneanu, apare în același timp, pentru a indica locul de origine.