Eroul român care a descoperit pe propria-i piele ce înseamnă spiritul Invictus: „Să cazi, să te ridici și apoi să mergi mai departe!”

Redactor:
Ionel Văduva

„CU GÂNDUL LA ROMÂNIA” vă prezintă, în fiecare zi, oameni remarcabili care au cunoscut excelența în diferite domenii precum educație, cercetare, cinematografie, teatru, muzică, afaceri, informatică, administrație sau sport.

„CU GÂNDUL LA ROMÂNIA” se dorește a fi, cotidian, o întâlnire motivantă cu adevărate personalități ale țării. În cuprinsul acestei rubrici cu totul speciale veți face cunoștință cu oameni pentru care locul întâi al unui podium – fie el și metaforic – se transformă, de fiecare dată, într-o realitate palpabilă. Oameni pentru care un microscop devine o a doua natură, iar camera de luat vederi o prelungire, firească, a gândului și a sufletului.

„CU GÂNDUL LA ROMÂNIA” nu este doar un laitmotiv jurnalistic, ci o întreagă lume adusă mai aproape și descifrată sub ochii cititorului, o „scenă” unde „actorii” își prezintă realizările extraordinare. În același timp, ei și sunt oamenii deciși să își îndeplinească visele și să își transforme propriile speranțe în certitudini, oamenii care impresionează, de altfel, și dincolo de granițele României.

Dragostea pentru sport, inspiratoare

Pentru eroii militari invalizi sau răniţi, ca urmare a participării lor la misiuni în țară sau în teatrele de operații, și care ulterior ajung să concureze la Jocurile Invictus, nu linia de sosire contează, ci linia de start. La Invictus Games, spun ei, faptul că ai ajuns la linia de start te face deja câștigător, un câștig mult mai mare decât bucuria competiției. Vorbim de camaraderie, provocare, explorarea propriilor limite.

În căutările noastre continue de descoperire a acestor oameni remarcabili, mereu „CU GÂNDUL LA ROMÂNIA”, am avut onoarea să-l cunoaștem pe eroul militar caporal Valentin Ciolan-Uță, căsătorit și tată al unei fetițe și al unui băiețel. Povestea lui este una a onoarei, a ordinii și a disciplinei, dar mai ales una a optimismului.

De mic, Valentin și-a dorit să urmeze o carieră militară, pentru că acest drum se identifica tocmai cu dezideratele amintite mai sus. Primul contact cu sportul, activitate care avea să-l definească ani mai târziu pe viitorul caporal Ciolan-Uță, a fost la vârsta de șase ani, atunci când părinții săi l-au dus la tenis de câmp.

Drumul său în sport nu se oprește însă aici. După doi ani de tenis de câmp, la vârsta de opt ani, Valentin a început să practice judo de care s-a îndrăgostit pe loc, un sport care i-a „modelat psihicul și corpul”. De-a lungul carierei sale ca sportiv, Valentin a câștigat numeroase medalii naționale și internaționale, iar după 11 ani de performanță în judo a primit diploma de instructor sportiv.

În anul 2008 el ajunge să lucreze pentru lotul olimpic de judo, fiind preparator fizic și kinetoterapeutul lotului pentru pregătirea jocurilor olimpice de la Beijing.

Misiunea vieții

Adevărata competiție a lui Valentin avea să fie însă una cu viața. Ziua când destinul avea să-l provoace a fost 30 aprilie 2015. Până la acea dată, în cariera militară a sa nu avusese loc niciun eveniment major.

De altfel, el se angajează în armată în anul 2009, iar șase ani mai târziu participă la prima sa misiune în teatrul de operații Afganistan. „Specificul acesteia era menținerea păcii și, aproape zilnic, executam misiuni în care angajam liderii satelor din jurul bazei militare în care batalionul meu era dislocat, pentru afla probleme cu care se confruntă și pentru a-i sprijini să le rezolve.

Practic, noi aveam grijă de toate familiile din satele respective unde erau și foarte mulți copii și le protejam de talibani, așa cum le spunem noi celor care voiau să le facă rău”, precizează caporalul Ciolan-Uță.

Inițial, recunoaște el, misiunea i s-a părut dificilă. Obiectivul era de a verifica cu atenție fiecare bucată de pământ pe care urma să calce el și colegii săi, pentru ca nu cumva acolo să fie ascunsă o mină sau un dispozitiv exploziv improvizat (bombele artizanale pe care talibanii le fabrică manual pentru a arunca în aer blindatele militare, mașinile civile sau chiar simple persoane).

„Am avut noroc de colegi cu mai multă experiență, care m-au ajutat să depășesc foarte repede perioada de acomodare”, a completat militarul. Însă, în data de 30 aprilie 2015, în timp ce se afla însă într-o misiune, într-un punct de pază al poliției afgane, la aproximativ opt kilometri de bază, o mașină plină cu exploziv avea să fie detonată chiar în fața sa.

Un suflu puternic l-a aruncat la pământ și, în același timp, bucăți din mașină îl loveau sau zburau pe deasupra sa.

„Era ca în filme, am avut noroc, Dumnezeu m-a protejat”

Chiar și citind-o, povestea sa este una ca-n filme, cum, de altfel, chiar militarul-erou recunoaște. El descrie secundele și minutele de după explozie și îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a ținut în viață.

„Polițistul afgan care se afla cu mine la barieră a decedat pe loc. Îi auzeam pe colegii mei cum strigau: «Am fost lovit!». Sanitarul plutonului a venit imediat la mine și, împreună cu un alt coleg, rănit și el, mi-au acordat primul ajutor. Eram plin de sânge, pe față, pe picioare, însă am rămas conștient tot timpul”.

„Colegii m-au urcat în mașina de luptă și m-au transportat în cea mai mare viteză la spitalul bazei. Aici am intrat direct în operație, iar a doua zi am fost trimis în Germania unde am stat aproape două luni.

„Am suferit mai multe răni la faţă, la picioare, însă cea mai gravă a fost produsă la nivelul pulpei piciorului stâng unde am rămas fără muşchi şi mi-a fost lezat nervul de la nivelul genunchiului. În Germania am suferit operații din trei în trei zile la picior, pentru a putea fi salvat”, a adăugat militarul.

Cât de mult contează optimismul în situații critice

Acest eveniment avea să-i schimbe radical viața lui Valentin. Însă, optimismul și faptul că era o fire puternică (și mulțumește pentru asta familiei sale, părinţilor și soției, care au fost în tot acest timp alături de el și l-au încurajat) l-au ajutat mult în viața de după incident.

„La început mergeam în scaun cu rotile, apoi am trecut la cârje și ulterior la baston, pe care doctorii mi au recomandat să-l port toată viața; nu prea i-am ascultat”.

„Acum sunt încadrat în gradul trei de invaliditate, inapt pentru a mai desfășura o misiune de luptă, însă lucrez pe o funcție la birou. Lucrez într-un mediu cu totul altfel față de cel pentru care m-am perfecționat.

„Îmi lipsesc instrucția, antrenamentele militare, marșurile, sunt lucruri pe care le făceam de fiecare dată cu cea mai mare plăcere pentru că pregătirea fizică era o parte din viața mea deoarece am fost sportiv de performanță”, precizează militarul rănit în Afganistan.

Mulți doctori i-au spus atunci faptul că putea fi rănit mult mai grav, însă constituția fizică pe care o avea la momentul incidentului l-a ajutat foarte tare.

Go Invictus!

Chiar dacă, spune Valentin, după incident, nu a mai putut practica judo, sportul și-a păstrat un loc aparte în inima sa și nu a renunțat la el niciodată.

Auzind că Armata României are un proiect de recuperare a fizicului și psihicului prin sport, dedicat special militarilor răniți în teatrele de operații, și că are șansa chiar și rănit să reprezinte din nou România în fața întregii lumi, așa cum a făcut-o și ca sportiv, și ca militar, a aplicat imediat fără să stea să se gândească.

Și-a ales ca sport powerlifting-ul, împins de greutăți de la piept din poziția culcat pe spate.

„Este un sport care nu necesită folosirea picioarelor și mi se potrivește foarte bine. Mă ajută foarte mult că fac parte din lotul Invictus, deoarece am alături de mine colegi care au trecut prin aceleași greutăți, fapt ce mă motivează foarte mult.

Ne antrenăm foarte mult și ne motivăm unii pe alții încercând să ne depășim condiția de militari răniți. Pentru mine este un nou început în sport ajutându-mă să descopăr și alte modalități de a continua pasiunea din copilărie”, a continuat militarul.

«Voi sunteți generația Invictus!»

De asemenea, a mai mărturisit Ciolan-Uță, programul i-a oferit acestuia șansa de a descoperi, pe propria-i piele, ce înseamnă de fapt spiritul Invictus, „să cazi, să te ridici și apoi să mergi mai departe”, ba chiar mai mult decât atât, să descopere că poate face lucruri la care nu s-ar fi gândit niciodată înainte.

„Am reprezentat România la Jocurile Invictus din Sydney, Australia, și acum mă pregătesc pentru a participa din nou la Jocurile Invictus de la Haga, Olanda (…)”.

„Ultimul an mi l-am dedicat întru totul pregătirii și, cu toate că sunt deja câștigător, pentru că fac în continuare sport și mi-am depășit toate limitele impuse de invaliditatea mea, îmi doresc să câștig și o medalie la Haga, pe care să o dedic familiei mele, colegilor și tuturor românilor care ne-au fost alături și au susținut acest proiect.

„La Sidney am avut șansa să-l cunosc pe prințul Harry și mi-a plăcut încurajarea lui: «Voi sunteți generația Invictus!». Sunt mândru că pot lupta din nou pentru România, în cadrul echipei Invictus România.Vreau să ajung un sportiv paralimpic de înaltă performanță și să reprezint România și Armata României în multe competiții, așa cum am făcut și în judo. Go Invictus!”, a conchis militarul.

Sportul are puterea de a schimba vieți

Potrivit precizărilor coordonatorilor români ai proiectului Invictus, chiar dacă militarii invalizi sau răniți se confruntă cu probleme medicale, aceștia nu au renunțat. De altfel, obiectivul lor principal a rămas același, și anume acela de a-și reprezenta țara cu cinste și onoare.

„Invictus este și despre familie și prieteni, cei care au trebuit să accepte ideea că persoanele dragi lor au fost rănite sau s-au îmbolnăvit servindu-și țara sub Drapel, și care s-au strâns împreună și au învățat cum să îi sprijine”.

„Invictus este despre dedicarea cu care militarii invalizi/răniți și-au slujit țara, este despre forța cu care au continuat să lupte în ciuda dificultăților cu care se confruntă zi de zi.

„Mai presus de toate, Invictus este despre exemplul pe care militarii invalizi/răniți îl oferă lumii întregi, acela al dragostei de țară, al muncii în echipă, al prieteniei și loialității”, spun membrii managementului Invictus.

La jocurile Invictus, cine câștigă medalia este aproape irelevant

S-a dovedit nu o dată că sportul are puterea de a schimba vieți, de a ajuta oamenii să se recupereze fizic și psihic și de a inspira generații întregi.

Militarii echipei Invictus România au dovedit de fiecare dată că se poate face sport chiar dacă sunt în scaunul cu rotile, și-au pierdut un picior, vederea, auzul sau alte abilități.

Cei care concurează la jocurile Invictus sunt foarte diferiți de competitorii de la jocurile olimpice sau paralimpice, explică reprezentanții proiectului.

În condițiile în care sportivii de performanță își dedică întreaga viață pentru câteva minute la fiecare patru ani și sunt judecați după ordinea în care termină cursa, la jocurile Invictus cine câștigă medalia este aproape irelevant.

„Nu linia de sosire contează, ci linia de start. La Invictus Games, faptul că ai ajuns la linia de start te face deja câștigător, un câștig mult mai mare decât bucuria concurenței – câștigi camaraderie, provocare, explorarea propriilor limite”, au conchis coordonatorii proiectului.

2014, anul primelor jocuri Invictus

În vederea încurajării și sprijinirii recuperării fizice, precum și a reabilitării militarilor răniți în acțiuni militare, în urmă cu șase ani, sub patronajul prințului Henry de Wales al Marii Britanii s-au desfășurat la Londra primele jocuri Invictus, la care au participat 400 de competitori din 13 țări.

,,Invictus Games” este evenimentul sportiv de cea mai mare anvergură dedicat în exclusivitate militarilor răniți şi îşi propune să cultive spiritul Invictus, astfel încât aceștia să-şi regenereze prin sport trupul, sufletul şi încrederea în sine.

Jocurile Invictus au căpătat foarte repede vizibilitate și au captat interesul militarilor răniți sau deveniți invalizi ca urmare a participării la misiuni în teatrele de operații.

La doi ani distanță avea să fie organizată cea de-a doua ediție a Jocurilor Invictus, de data aceasta în Statele Unite ale Americii, la Orlando, unde s-au reunit 500 de militari răniți din 14 țări.

România, în Invictus Games din 2017

Această mișcare sportivă a pătruns repede și în rândul militarilor români. De altfel, din toamna anului 2014, aceștia au organizat, în spiritul Jocurilor Invictus, o serie de evenimente sportive în care au angrenat și veterani din teatrele de operații, inclusiv răniți și invalizi.

Din consideraţie faţă de conduita militarilor Armatei României în teatrele de operaţii, organizatorii jocurilor ,,Invictus Games“ au invitat și România, începând cu anul 2017, să participe la jocuri cu o echipă formată din militari români invalizi/răniţi ca urmare a participării la misiuni în țară sau teatrele de operații.

După ce i-am aplaudat la Toronto, Canada, în 2017, la Sydney, Australia, în 2018, în 2021, echipa Invictus România va participa pentru a treia oară la Jocurile Invictus, alături de alte 20 națiuni: Afghanistan, Australia, Belgia, Canada, Danemarca, Estonia, Franța, Georgia, Germania, Irak, Italia, Iordania, Olanda, Noua Zeelandă, Polonia, Republica Coreea, Ucraina, Anglia, Statele Unite ale Americii.

Militarii noștri răniți se antrenează la nouă discipline sportive individuale (tir cu arcul, atletism, canotaj în sală, natație, powerlifting, ciclism, săritura în lungime și aruncarea greutății și a discului), respectiv un sport de echipă (volei din șezut).

Invictus Games Haga 2020 ar fi trebuit să se desfășoare anul acesta însă din cauza pandemiei de COVID-19 au fost replanificate pentru anul 2021.

Au reprezentat cu cinste România în teatrele de operații, au căzut, s-au ridicat, și acum luptă în continuare pentru culorile Drapelului Național, ne inspiră dragostea lor pentru sport, educă în spiritul valorilor naționale și ne motivează să nu renunțăm niciodată, oricât ar fi de greu.

Inchide