(P) Ce a descoperit Michel Foucault în „Meditațiile” lui Marcus Aurelius? Secretul unui împărat roman care încerca să se transforme prin scris

Ce legătură poate exista între Marcus Aurelius, împăratul roman care își nota gândurile în urmă cu aproape 2.000 de ani, și Michel Foucault, unul dintre cei mai influenți filosofi francezi ai secolului XX? Mai mult decât pare la prima vedere. Spre sfârșitul vieții, Foucault a devenit tot mai interesat de practicile prin care oamenii din Antichitate încercau să își modeleze caracterul. A studiat scrierile stoicilor, corespondența lui Marcus Aurelius și obiceiul de a nota idei pentru a le transforma în reguli de viață. Concluzia sa schimbă perspectiva asupra filosofiei antice: pentru acești oameni, a scrie nu însemna doar a înregistra gânduri, ci și a deveni altfel.

De ce un filosof celebru pentru studiile despre putere a început să cerceteze stoicismul?

Michel Foucault, născut în 1926 și mort în 1984, a devenit celebru prin cercetările sale despre instituțiile psihiatrice, închisori, sexualitate și mecanismele prin care societățile exercită puterea asupra indivizilor. În ultimele sale lucrări, interesul filosofului s-a îndreptat tot mai mult către o altă întrebare: cum poate omul să lucreze asupra propriei persoane pentru a-și construi un anumit mod de viață?

Această preocupare îl apropie de universul descris în „Meditații”, cartea împăratului Marcus Aurelius, inclusă în colecția „Cărți Fundamentale” a Editurii Litera. Scrisă în limba greacă, lucrarea conține reflecții despre autocontrol, dreptate, moarte și responsabilitate. Descoperă „Meditații” și află cum încerca unul dintre cei mai puternici oameni ai Antichității să își disciplineze propriul caracter!

Foucault nu a devenit pur și simplu un adept al stoicismului. El a studiat practicile filosofice antice pentru a înțelege cum se formează oamenii ca subiecți morali. În centrul cercetărilor sale a ajuns o expresie grecească: epimeleia heautou, tradusă prin „grija de sine”. Pentru filosofii antici, această grijă nu însemna răsfăț sau preocupare exclusivă pentru confort, ci exercițiu, reflecție și transformare personală.

„Grija de sine”. De ce Marcus Aurelius își supraveghea permanent propriile gânduri

În cursurile susținute la Collège de France în anii 1981–1982, publicate ulterior sub titlul „Hermeneutica subiectului”, Foucault a analizat importanța grijii de sine în filosofia greacă și romană. Ideea sa era că, pentru numeroși filosofi antici, cunoașterea adevărului nu putea fi separată de transformarea celui care îl caută. Nu era suficient să înțelegi intelectual ce este dreptatea. Trebuia să încerci să devii un om drept.

Această diferență explică și caracterul neobișnuit al volumului „Meditații”, publicat de Editura Litera în colecția „Cărți Fundamentale”. Marcus Aurelius nu urmărea să construiască un tratat destinat publicului, ci își repeta principii morale pe care voia să le aplice în viața de zi cu zi. Citește „Meditații” și descoperă de ce împăratul considera necesar să își amintească mereu lucruri pe care, teoretic, le știa deja!

Pentru Foucault, asemenea practici făceau parte din ceea ce numea „tehnologiile sinelui”: procedee prin care oamenii acționează asupra propriilor gânduri și comportamente. Cititul, meditația, examinarea propriilor acțiuni și exercițiile de autocontrol nu erau simple activități intelectuale. Ele reprezentau metode prin care filosofia devenea o practică zilnică.

De ce scriau stoicii în caiete? Descoperirea lui Foucault despre transformarea prin scris

În eseul „Scrierea de sine”, publicat în 1983, Foucault a analizat o practică răspândită în cultura greco-romană: utilizarea unor caiete personale numite ”hypomnemata”. În acestea, oamenii notau fragmente din cărți, idei auzite în conversații, exemple morale și reflecții considerate importante. Scopul nu era neapărat păstrarea amintirilor sau descrierea sentimentelor intime, așa cum se întâmplă în multe jurnale moderne.

Caietele serveau drept instrumente de pregătire morală. Ideile erau recitite și repetate până când puteau influența comportamentul celui care le nota.

Această perspectivă oferă o cheie de lectură pentru „Meditații”, volum disponibil în colecția „Cărți Fundamentale” a Editurii Litera. Repetițiile din însemnările lui Marcus Aurelius nu trebuie privite doar ca particularități literare, ci și ca posibile exerciții de formare a caracterului. Descoperă cartea împăratului roman și află cum putea scrisul să devină un instrument de autocunoaștere și disciplină interioară!

Foucault considera că asemenea practici ajutau la transformarea ideilor acceptate drept adevărate în principii concrete de acțiune. În loc să citească o maximă despre răbdare și apoi să o uite, omul trebuia să o reia, să reflecteze asupra ei și să încerce să o aplice. Filosofia nu era doar ceva ce știai, ci ceva ce exersai.

Scrisorile lui Marcus Aurelius către Fronto. Ce l-a impresionat pe Foucault?

Unul dintre cele mai interesante detalii este că Foucault nu s-a limitat la analiza „Meditațiilor”. În „Scrierea de sine”, el a discutat explicit și corespondența dintre Marcus Aurelius și Fronto, profesorul său de retorică. Într-o scrisoare din tinerețe, viitorul împărat descrie o zi petrecută la țară. Povestește despre somn, o ușoară răceală, lecturi, alimentație și activități agricole.

La prima vedere, aceste amănunte par lipsite de importanță pentru istoria filosofiei. Foucault le-a interpretat însă ca pe o dovadă a atenției acordate propriei persoane în cultura romană cultivată. Marcus Aurelius își observa corpul, obiceiurile, activitățile și felul în care își petrecea timpul. Pentru Foucault, asemenea scrisori arătau cum relatarea vieții cotidiene putea deveni o formă de examinare a relației cu sine.

Este importantă o distincție: scrisorile către Fronto erau destinate unui interlocutor, în timp ce „Meditațiile” par să fi fost redactate în primul rând pentru uzul personal al împăratului. Ambele forme de scriere pot fi analizate în contextul practicilor antice de cultivare a sinelui, dar nu sunt identice.

Marcus Aurelius și Michel Foucault aveau aceeași idee despre libertate?

Între cei doi filosofi există o apropiere, dar și diferențe destul de mari. Marcus Aurelius era stoic. El considera că omul trebuie să trăiască potrivit rațiunii și naturii, cultivând virtuți precum dreptatea, curajul, înțelepciunea și cumpătarea. Foucault nu a preluat integral această concepție. Pentru el, practicile antice ale sinelui reprezentau și o modalitate de a cerceta istoric felul în care oamenii se constituie ca subiecți morali.

În ultima parte a activității sale, filosoful francez a devenit interesat de ideea vieții ca operă care poate fi modelată prin alegeri și exerciții. Această perspectivă nu trebuie confundată cu doctrina stoică a lui Marcus Aurelius. De altfel, interpretarea lui Foucault a fost discutată critic de alți cercetători ai filosofiei antice, printre care Pierre Hadot, care considera că accentul pus pe construirea sinelui riscă să lase în plan secund dimensiunea universală și cosmologică a stoicismului.

Foucault a găsit în Antichitate o sursă de reflecție asupra libertății și formării individului, nu un sistem pe care să îl reproducă fără modificări.

Ce putem învăța astăzi din întâlnirea dintre Foucault și Marcus Aurelius?

La aproape două milenii după moartea lui Marcus Aurelius, Michel Foucault a readus în atenție o idee importantă: filosofia nu trebuie să rămână exclusiv o activitate teoretică. Pentru numeroși gânditori antici, ea era și un mod de a trăi. Scrisul, lectura și reflecția nu aveau doar rolul de a produce cunoaștere, ci puteau contribui la formarea caracterului. Această perspectivă explică de ce „Meditațiile” continuă să fie citite și astăzi.

Cartea nu oferă o poveste despre victoriile militare ale unui împărat și nici un manual de guvernare a Imperiului Roman, ea dezvăluie efortul repetat al unui om de a-și corecta judecățile, de a-și controla impulsurile și de a se comporta potrivit principiilor în care credea. Foucault a contribuit la înțelegerea istorică a unor asemenea practici, arătând că relația dintre scris și transformarea personală are rădăcini mult mai vechi decât literatura modernă de dezvoltare personală.

Concluzia este destul de actuală, scriem pentru a păstra ceea ce gândim cât și pentru a schimba felul în care vom gândi și vom acționa mâine.