• Publicat:
Dizgrațiații

#DIZGRAȚIAȚII Scrisoarea unui deținut către autorități: „Închisoarea este iadul unde demonii conduc”

#DIZGRAȚIAȚII Scrisoarea unui deținut către autorități: „Închisoarea este iadul unde demonii conduc”
Încarcerat de mai bine de cinci ani, Bogdan Bujor, un tânăr condamnat pentru că ar fi pus la cale un omor, a redactat o scrisoare deschisă adresată tuturor instituțiilor și oamenilor interesați să afle adevărul despre viața din spatele gratiilor și despre cum sunt tratați deținuții, de fapt.

„Sunt condamnat la o pedeapsă de 15 ani de închisoare cu executare, pentru infracțiunea de instigare la omor, deși nimeni nu a fost rănit și nimeni nu și-a pierdut viața. Mai mult, «mortul» a fost adus la instanță cu un mandat de aducere pentru că nu a vrut să se prezinte. Asupra mea și asupra a doi prieteni s-au găsit arme de foc, iar autoritățile au stabilit că noi am fi pus la cale un asasinat. Singurele dovezi au fost
cele trei arme. Dar am fost condamnați cu toții, eu la 15 ani de închisoare, prietenii mei la câte 10 ani de detenție fiecare, iar logodnica mea la 3 ani cu suspendare”, își începe Bogdan scrisoarea.

Tuns scurt, cu fața acoperită de o barbă îngrijită și pregătit să povestească oricui e dispus să-l asculte ce se întâmplă în închisorile din România, Bogdan spune că a ajuns de la un tânăr om de afaceri, prosper, în ceea ce el numește „iad”.

„Nu am fost un sfânt, dar nici nu am luat viața cuiva, nici nu am încercat măcar. Mi-am propus să îndrept greșelile pe care le-am făcut în trecut și să încerc să fac cât mai multe fapte bune, chiar dacă asta înseamnă pentru mine o viață de chin la pușcărie cu toate abuzurile posibile din partea sistemului (ANP și Ministerul de Justiție). În mod normal, penitenciarele ar trebui să funcționeze după legea 254/2013, o lege specială pentru exectutarea pedepselor private de libertate. Potrivit legii, toți cei care au un comportament adecvat, adică fără rapoarte de pedepsire, pot beneficia de o permisie afară din penitenciar (excepție făcând doar cei din regimul de maximă siguranță). Pentru cei de la sistemul închis, legea permite o permisie de 24 de ore, dar nu mai mult de 15 zile pe an, deci, în fiecare lună, o zi aș putea pleca acasă, eu fiind încadrat la acest regim închis. Ei bine, de când sunt la penitenciarul Arad eu nu am auzit pe nimeni să plece nici măcar o zi, deși suntem în jur de 800-1.000 de deținuții”, își continuă Bogdan povestea.

Cel mai greu îi este să suporte transferul dintr-un penitenciar în altul. Spune că asta înseamnă tortură.

„Venisem de la București, din Rahova, înapoi la Arad, pentru că acolo îmi execut pedeapsa. De la București până la Arad cred că sunt aproximativ 650 kilometri, pe care noi îi parcurgem în aproximativ 22-24 de ore. Drumul este lung și condițiile sunt inumane. Eu, duminică seară pe la ora 21:00 – 22:00, am mâncat ultima oară înainte de cursă, așteptând să fiu scos din cameră pe la 02:30 dimineața. După ce te scoate, te duce alături de alți 30-40-50, depinde câți sunt, pot fi și 70-80 de deținuți, în niște camere numite P.P.D. (punct primire deținuți). Acolo sunt înghesuiți în camere de aproximativ 20-30 m2 câte 25-30-40 de persoane, fumători sau nefumători. Timp de 3 ore te țin în picioare, într-un fum de îl tai cu cuțitul, în frig sau în caniculă, depinde cum e vremea pe afară. După ce stăm până pe la ora 05:30, ne scoate, ne dezbracă, ne controlează la pielea goală. Apoi, ne scoate afară, unde așteptăm mașinile aproximativ 20-30 de minute. Și stăm așa în ploaie, în ninsoare, în arșiță, nu contează. După ce ajung și mașinile la poartă, în funcție de câți oameni sunt, ne bagă câte 25-30, pe 20 de locuri. În aproximativ 10-12 m2, cu niște geamuri mici 20/30 cm cu plasă de fier pe interior și cu un soi de lipici rămas de la folia ce le acoperea odată. Unele mașini sunt cu geam în tavan sau fără geam deloc, doar cu niște trape, dintre care majoritatea sunt blocate și se ridică aproximativ 1 cm și cam ăsta este tot aerul pe care îl avem «într-o mașină» ca o cutie de conserve. La frig îngheți, la căldură te topești peste 50 de grade Celsius (ne-a arătat un coleg care avea termometru la ceas). Vă dați seama că nu toți au loc să se așeze, unii mai și fumează, altora li se face rău și vomită, iar cei mai neinspirați (pentru că mănâncă) chiar fac necesitățile pe ei. Orice s-ar întâmpla, mașina nu oprește, ușa nu se deschide. Nu contează, te bați, ți-e rău, faci pe tine, ai probleme cu inima, mori, nu contează, «hoțul trebuie să sufere!»”, spune Bogdan, povestind că trec zile bune până ajunge să mănâce ceva.

Bărbatul mărturisește că, din aceste motive, foarte puțini deținuți sunt dispuși să reclame condițiile din penitenciar și, cu atât mai puțin, să se plângă de angajații care comit abuzuri.

„Aceasta este cea mai la îndemână metodă de tortură. Gândiți-vă că de la Arad te poate trimite la Rahova, la Iași, la Aiud, oriunde vor ei și cu cât faci mai multe astfel de curse cu atât slăbești și te îmbolnăvești mai rău. Pe lângă faptul că te slăbește cursa în sine, în orice pușcărie nouă ajungi trebuie să aștepți după banii tăi. Legea spune că banii trebuie să ajungă în maximum 5 zile după ce ai ajuns în locul nou de detenție, dar bineînțeles că legea nu se respectă și să vă dau un exemplu: poate să te trimită de la Arad la Aiud, la Aiud stai o săptămână, două și bineînțeles că banii nu au sosit încă. Pe când crezi că banii vor veni, te trimit la Rahova. Din nou stai o săptămână-două, până te trimite înapoi la Aiud, Aiudul înapoi la Rahova. Rahova te poate ține și ea la fel o săptămână, două și te trimit la Arad din nou și ciclul se poate repeta luni de zile. Teoretic, ai banii în cont, dar practic nu îi vezi și nu te poți folosi de ei cu lunile, nici măcar pentru un apel telefonic. Ca familia să știe de tine, te rogi de unul și de altul să sune pe cineva de la ei de acasă și acel cineva din libertate să îți sune familia că să știe unde ești, cum ești, că mai trăiești…”, explică tânărul.

Bogdan Bujor povestește în scrisoarea sa și cum sunt tratați deținuții care au diferite probleme de sănătate. Toți primesc același tratament, deși suferă de boli diferite.

„În sistemul penitenciar, totul se rezolvă cu un tador sau o aspirină. Indiferent că te doare capul, inima, ți-ai rupt piciorul, ești tăiat sau ai o depresie severă, tratamentul e același. Mai schimbă cu paracetamol.
Camerele de tranzit de la Aiud mai sunt cunoscute și cu numele de «camerele morții», unde într-o suprafață de 1,80 m lățime pe 4 metri lungime și 3 paturi, o toaletă, câțiva șobolani care te vizitează noaptea
pe sub pat. La dentist, teoretic se fac de toate, practic se fac doar extracții. Aș putea să vă spun și de faptul că și dacă vrei să-ți faci o lucrare dentară în oraș pe banii tăi, nu te lasă. Trebuie să te judeci cu
ei până în pânzele albe, deși legea permite asta fără nicio problemă. O măsea sănătoasă, cu mici probleme care în mod normal s-ar trata și s-ar salva, va fi extrasă fără milă și de multe ori fără anestezie. La
închisoare cu mici excepții, doctorii, stomatologii sunt măcelari care nu au nici cea mai vagă idee despre jurământul lui Hipocrate”, se destăinuie acesta.

Tânărul povestește și un caz de corupție, întâlnit la penitenciarul Arad, unde directorul unității ar fi luat bani de la deținuți pentru a le asigura „protecția”.

„Am întâlnit, de asemenea, un șef la penitenciarul Arad, Doru Belezan, care lua mită de la deținuți, de la familiile deținuților, fiind și condamnat pentru asta. I-au cerut unui băiat 1.000 de euro dacă vrea să-l angajeze la bucătărie. E un loc de muncă unde nu câștigi bani ci doar zile câștig, 7 zile/lună, și ca un avantaj poți mânca o mâncare mai bună, fiind acolo pe lângă alimente și bucătari. Schema era simplă, Doru Belezan îl băga la muncă, cerându-i mamei acestuia suma de 1.000 de euro. Subteranul îi făcea, după un timp, raport cu scopul de a-l scoate de la bucătărie. Ulterior, Belezan a cerut din nou bani familiei deținutului pentru ca acesta să-și reia activitatea în bucătărie. Nu a durat mult și subalternul i-a făcut din nou raport și l-a scos de la bucătărie. Mama băiatului nu a mai putut plăti, aceștia deveniseră agresivi, cereau tot mai mulți bani, dacă nu vrea că fiul ei să pățească ceva. Femeia s-a dus la DNA până la urmă și s-a lăsat cu arestări și ulterior cu înmormântări, Doru Belezan murind în penitenciarul Timișoara după aproximativ un an de detenție”, povestește tânărul, care mai are de executat încă aproximativ doi ani de închisoare până va putea cere eliberarea condiționată.

Acesta transmite că drepturile deținuților există doar pe hârtie. În realitate, spune Bogdan, persoanele lipsite de libertate sunt tratate mai rău decât animalele.

„Pe hârtie avem drepturi, avem chiar și un judecător care, chipurile ar trebui să fie imparțial, să fie corect dar realitatea e alta, realitatea e că dacă le faci plângeri celor din sistem sau reclami drepturi încălcate riști să se întoarcă totul împotriva ta. Condițiile se îmbunătățesc, încetul cu încetul, dar mentalitatea și oamenii din păcate nu. Mâncarea din penitenciar nu poate fi numită mâncare. «Lături» e mai dur, dar mai aproape de adevăr, deoarece la închisoare există doar câteva feluri de mâncare, care sunt gătite și servite de acum 30 de ani: meniul ar fi următorul: fasole, orez, varză și cartofi. Pe lângă acest meniu mai este și mâncarea de sezon, vara dovlecei la prânz și seara, în fiecare zi, timp de două-trei luni, și toamna vinete peste vinete cu vinete. Când spun dovlecei nu mă refer la acei dovlecei pane pe care îi mănânci cu drag, ci mă refer la niște dovleci porcești de multe ori necurățați bine (cu coajă) și cu semințe în interior, la locul lor fără să se deranjeze să le îndepărteze. Iar vinetele sunt un soi de fiertură porcească îngrozitoare, cu același gust. Cât despre fasole, orez, varză și cartofi, nu vă gândiți la o mâncare normală ci la niște zoaie cu oase, deoarece carnea niciodată nu ajunge în farfuria deținuților, ci doar bucăți infime prinse de pe tot felul de oase. La magazinele din închisori se pune adaos comercial de 300%, dar în anumite închisori, cum e Rahova, se practică și adaosuri de până la 700% la unele alimente”, mai scrie tânărul.

La finalul scrisorii, Bogdan Bujor propune și câteva soluții prin care condițiile de detenție ar putea fi îmbunătățite și care ar scuti astfel și statul de condamnări la CEDO.

„Cursele îngrozitoare de care v-am povestit ar putea fi înlocuite de o simplă videoconferință. De ce să plimbi sute de deținuți prin toată țară pentru diverse instanțe, contestații zi de zi pe banii statului când ai putea pur și simplu să-i audiezi prin video-conferință? Aparatura există, este instalată în toate instanțele din țară. De asemenea, există și legea, deci, de ce nu se face?”, propune bărbatul.

Bogdan Bujor spune că nu îi mai rămâne decât speranța că, în perioada pe care o mai are de petrecut în detenție, nu va fi strivit de sistemul care nu este menit să transforme infractorii în oameni, ci doar să distrugă orice urmă de umanitate.

„Aici, în închisoare, este iadul unde demonii conduc și se hrănesc cu suferința provocată altora. Voi încheia cu speranța că există speranță și că luminița de la capătul tunelului nu e un marfar gata să ne strivească”,
își încheie Bogdan scrisoarea.

În anul 2016, România a avut de plătit nu mai puțin de 1,6 milioane euro în urma proceselor pierdute la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Deținuții au reclamat în toate cazurile lipsa spațiilor, a igienei, lipsa apei calde și prezența șobolanilor în celule.

Condamnările la CEDO au crescut în fiecare an, ajungând de la 32 în 2013, la de 10 ori mai mult în 2016, potrivit datelor făcute publice de Administrația Națională a Penitenciarelor.

Inchide