Taxa pe lăcomie, acum și în varianta de la Davos

Redactor:
Crenguta Nicolae
Taxa pe lăcomie, acum și în varianta de la Davos
Taxa pe lăcomie sperie miliardarii la Forumul Economic de la Davos. Crenguța Nicolae comentează de ce populismul nu mai pare bogaților atât de respingător

Unul din cele mai interesante articole de opinie publicate vara trecută de cotidianul The New York Times avea următorul titlu: „Democrații devin mai de stânga. Nu vă speriați”. La Forumul Economic de la Davos din aceste zile am avut o confirmare spectaculoasă a acestui program electoral.

Nimic mai simplu, pentru cine vrea să mobilizeze energii (de fapt furii) electorale, decât să arate cu degetul un personaj politic demonizat și să spună poporului că pentru înfrângerea respectivului e nevoie de niște sacrificii sau compromisuri excepționale. Articolul de opinie din The New York Times pornea de la premisa „Dacă vrem să-l batem pe Trump, centrismul nu e o soluție” și o dădea drept exemplu bun de urmat pe Alexandria Ocasio-Cortez, care pe atunci era o stea în plină ascensiune a Partidului Democrat, iar între timp a devenit deja membră a Camerei Reprezentanților, ba chiar cea mai tânără femeie aleasă membră a Congresului (29 de ani). Argumentul articolului era simplu: din moment ce pe Donald Trump au ajuns să-l susțină neonaziștii, adică are un electorat din ce în ce mai extremist, el nu mai poate fi învins de niște democrați moderați, căldicei, care propun doar o reîntoarcere la ceea ce era înainte de epoca Trump, în condițiile în care americanii de rând se confruntă cu o „nesiguranță economică a cărei cronicizare este inamicul stabilității politice”.

Democrații au văzut succesul recent înregistrat în sondajele de opinie de măsuri radicale de protecție socială care acum câțiva ani ar fi părut stranii, cum ar fi „Medicare pentru toți” sau garantarea federală a locurilor de muncă (asigurarea de către stat pentru toți americanii apți de lucru a unor slujbe plătite cu cel puțin 15 dolari pe oră). Există modelări economice care s-au făcut pe această temă, cu concluzia că un singur american care reușește să obțină un venit de 15 dolari pe oră înseamnă o familie de până la cinci persoane scăpată din sărăcie, ceea ce nu e puțin, raportat la totalul estimat de 9,5 milioane de americani evaluați ca săraci la nivelul anului 2016, conform Biroului Federal de Statistică. Această inițiativă, care ar face în premieră din accesul la un loc de muncă un drept fundamental, a fost susținută de o serie de militanți democrați, inclusiv Ocasio-Cortez, care și-a și câștigat locul în Congres cu astfel de idei, și adoptată de Bernie Sanders, fostul candidat democrat la nominalizarea pentru candidatura la președinția SUA.

Acum câteva zile, în plin Forum Economic de la Davos, CNBC publica un articol intitulat „Superbogații de la Davos sunt speriați de propunerea Alexandriei Ocasio-Cortez de creștere a taxelor pe avuție”, mai exact de a impune o taxă de 70% pe veniturile de peste 10 mil. dolari. „E înspăimântător; până când vor veni alegerile prezidențiale, propunerea va câștiga teren și cred că probabilitatea ca o asemenea taxă să devină politică oficială e foarte reală,” a declarat Scott Minerd, director de investiții pentru fondul Guggenheim Partners, care administrează active de 265 miliarde de dolari. Stephen Schwarzman, CEO al fondului Blackstone, cu active de 457 miliarde de dolari, a comentat sarcastic că e „turbat de entuziasm”, adăugând că deja SUA sunt oricum un stat cu un regim fiscal puternic progresiv. Alții participanți la forum au dat ca sigur însă că democrații n-au curaj să meargă în alegeri cu o asemenea propunere radicală și că e vorba doar de o metodă de a atrage electorat până atunci. „Pendulul politic se deplasează din nou. Conservatorii s-au trezit că au ajuns ostaticii extremei drepte; acum și democrații o să vadă cum e să ajungă ostaticii extremei stângi,” crede Minerd.

Dacă vă mai aduceți aminte, fostul președinte francez François Hollande a propus și el, în campania electorală din 2012, o taxă asemănătoare: era vorba de o taxă de 75% pentru veniturile de peste 1 milion de euro, care să-i forțeze pe bogați să ajute țara să iasă din criza economică. Pe atunci, făceau vâlvă știrile că bogații deja pleacă în alte țări ca să fugă de fisc: Bernard Arnault, șeful grupului de lux LMVH, s-a făcut cetățean belgian, Gérard Depardieu s-a făcut cetățean rus. Măsura era susținută, după sondaje, de peste 60% din francezi și chiar a fost aplicată, deși nu cu 75%, ci cu 50% din venituri. După primii doi ani însă, a fost abandonată, pe motiv că n-a adus la buget decât 260 milioane de euro în 2013 și 160 milioane în 2014, deși probabil mai importante au fost afirmațiile finanțiștilor că taxa a afectat competitivitatea și reputația Franței: fostul bancher de investiții și pe atunci ministru al economiei o descria în 2014 drept „Cuba fără soare”. Numele ministrului: Emmanuel Macron.

Între timp însă, problemele sociale create de criză s-au accentuat, dreapta naționalistă și protecționistă crește în sondaje în UE și a ajuns deja la putere în Italia, iar „vestele galbene” l-au făcut pe Macron, acum președinte, să promită măsuri disperate, cum a fost oferta de a crește salariul minim cu 100 de euro sau rugămintea ca firmele să dea prime angajaților. Aceasta explică disponibilitatea mai mare a finanțiștilor și a politicienilor de a recunoaște că situația nu mai merge să fie ignorată chiar cu totul. Unul din două articole apărute anul acesta despre Forumul Mondial de la Davos repetă cifrele despre creșterea fără precedent a inegalității la scară mondială, tocmai în contextul în care destule previziuni ale instituțiilor financiare spun că în 2019 creșterea economică globală va încetini. În traducere, numărul săracilor va spori, după un an 2018 în care, conform Oxfam, cei 2.200 de miliardari ai lumii au devenit cu 12% mai bogați, în timp ce jumătatea cea mai săracă a omenirii a sărăcit cu încă 11%.

Discursurile oficialilor de la Davos s-au întrecut și ele în avertismente despre inegalitate și ce ar trebui făcut pentru perdanții globalizării. „Trebuie să le arătăm acestor oameni că ne pasă de ei”, a zis Antonio Guterres, secretarul general al ONU, comentând că „nu e de ajuns să-i blamăm pe cei care nu sunt de acord cu noi și să-i etichetăm drept naționaliști, populiști sau mai știu eu cum”, într-un fel de replică față de discursul cancelarei Angela Merkel, care și-a repetat obișnuitele condamnări la adresa populiștilor și a naționaliștilor. Atmosfera a semănat cu cea de la forumurile de la Davos din prima parte a anilor 2000, când Bono și Tony Blair pledau pentru mărirea bugetelor de ajutorare a Africii, doar că acum cuvântul de ordine s-a schimbat, fiindcă săracii Africii au început să se transfere masiv în Europa, iar cu ocazia asta elitele au observat și sărăcia europenilor.

Ce soluții s-au propus? Directoarea Oxfam, Winnie Byanyima, a pledat pentru introducerea venitului universal de bază și a unei taxe pe averile mari, care ar urma să susțină statele în eliminarea politicilor de austeritate și să finanțeze educația și sănătatea. Printre documentele cu care au fost întâmpinați participanții la forum se numără un șir de articole despre salariul minim, beneficiile măririi lui și țările cu cele mai mari salarii minime. Ministrul francez de finanțe, Bruno Le Maire, a propus un nou sistem fiscal global, care să includă o taxă minimă globală pentru multinaționale – o adevărată taxă mondială pe lăcomie – menită să remedieze dezechilibrul dintre taxele plătite de firmele mici și cele plătite de marile corporații și să le împiedice pe acestea din urmă să se sustragă fiscului național prin mutarea afacerilor în paradisuri fiscale. Modelul ar fi taxa pe care UE tot încearcă acum să o impună giganților digitali (Google, Amazon, Facebook, Apple).

Le Maire susține că, pe durata președinției franceze a G7 (1 ianuarie-31 decembrie 2019), va încerca să obțină sprijinul membrilor Grupului pentru propunere; de altfel, Franța și-a și declarat ca prioritate a președinției sale rotative „lupta contra inegalităților”. Ministrul a anunțat că a discutat deja chestiunea cu omologul său american, Steven Mnuchin, ceea ce unora ne aduce aminte de încercările din deceniul trecut ale Angelei Merkel de a crea împreună cu Barack Obama un plan de cooperare între Europa și America, cu o piață comună transatlantică și standarde comune pentru funcționarea piețelor financiare. Numai că acum nu e loc de asemenea viziuni, ci doar o urgență de a demonstra ceea ce spune articolul de bază despre tema de la Davos din acest an: că „globalizarea 4.0”, cum s-a numit tema Forumului, nu e totuna cu globalismul cel afurisit de populiști pentru că a creat și continuă să creeze inegalitate de avere peste tot.

Iar izvorul de politici progresiste abia s-a deschis: în comentariile articolului din The New York Times amintit mai sus, destui au observat că decenii întregi de deplasare spre dreapta a centrului ideologic au făcut ca politici normale de dezvoltare cu investiții publice și protecție socială, de genul celor promovate de F.D.Roosevelt, să fie etichetate acum drept comuniste sau neamericane, când de fapt ele sunt tocmai ceea ce ar face specificul Partidului Democrat, în raport cu oferta republicană. Și tocmai distanțarea democraților de originile lor de stânga ar explica victoria lui Trump. Dincoace de Atlantic, nu mai e de mult o noutate că imposibilitatea partidelor europene de centru-stânga de a se mai distinge de cele de centru-dreapta în materie economică e ceea ce a dus la prăbușirea primelor în preferințele alegătorilor. De la criză încoace, socialiștii sau social-democrații au predicat austeritatea cot la cot cu partidele de dreapta, preferând să reducă stânga la drepturi pentru minorități etnice și sexuale. Și e normal, din moment ce toate aceste partide, dacă am folosi terminologia lor originală, sunt doar niște bastioane ale marii burghezii, conduse de oameni foarte bogați și indiferenți la viața electoratului lor.

În America, divergența de interese dintre stânga îmbogățită și electoratul ei sărăcit a fost mult timp ascunsă de victoriile lui Barack Obama din 2009 și 2012, de poziția bună a democraților în Congres și de credința, formată în social media și întărită de sondaje, că Hillary Clinton urma să câștige alegerile din 2016. Acum însă, în epoca Trump, conștientizarea acestei divergențe a ajuns în sfârșit să împingă democrații spre susținerea unor politici economice de stânga – o tendință care se va accentua pe măsură ce se va verifica și consolida popularitatea unor politicieni noi, lipsiți de complexul de a fi etichetați drept comuniști, dacă înfierează lăcomia miliardarilor și cer bani pentru săraci. Populism de stânga? Posibil. Dar deja devine cam greu de spus cine nu e populist acum. Forumul de la Davos a fost un eveniment de un populism perfect: cum a zis Jamie Dimon, CEO al JP Morgan, „Davos e locul unde miliardarii le explică milionarilor cum se simte clasa de mijloc”.

 

Inchide