De ce a spus Islanda „NU” aderării la Uniunea Europeană. Motivul pentru care islandezii refuză reluarea negocierilor cu Bruxelles-ul

Islandezii au respins reluarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană în cadrul unui referendum național extrem de strâns. Tabăra „NU” a obținut o majoritate strânsă și a lăsat Islanda în afara procesului de integrare europeană. Islanda a depus cererea de aderare în anul 2009, pe fondul crizei financiare, dar a înghețat negocierile în anul 2013 și le-a retras oficial în 2015.

Islandezii au respins continuarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Votul final a fost de 46,95% pentru și 53,05% împotrivă. Sondajele de opinie au arătat că națiunea era împărțită în ceea ce privește întrebarea de pe buletinul de vot, dacă islandezii doresc redeschiderea negocierilor de aderare cu Uniunea Europeană, dar acum răspunsul este clar unul negativ.

Națiunea nordică respinge aderarea la blocul comunitar în principal pentru a-și proteja independența economică și controlul asupra resurselor de pescuit, care reprezintă pilonul central al economiei Islandei. O eventuală aderare la UE ar obliga țara să adopte Politica Comună în domeniul Pescuitului, ceea ce ar însemna cote de pescuit impuse de Bruxelles în apele teritoriale islandeze, accesul altor flote europene în zonele lor marine exclusive și pierderi financiare masive.

Pe de altă parte, Islanda nu are nevoie de statutul de membru cu drepturi depline pentru a prospera economic în raport cu Europa deoarece țara este deja membră a Spațiului Economic European (SEE), care oferă acces liber la piața unică europeană pentru mărfuri, capital, servicii și forță de muncă, dar și membru Schengen, ceea ce permite circulația liberă a cetățenilor ei. Statutul SEE le permite să aplice regulile comerciale europene, dar fără a ceda controlul asupra pescuitului și agriculturii.

Islanda aplică tarife vamale stricte și subvenții mari pentru a-și proteja fermierii locali întrucât normele europene privind piața liberă ar duce la inundarea pieței locale cu produse agricole mai ieftine de pe continent, ceea ce ar distruge sectorul agricol islandez, care este extrem de vulnerabil din cauza climei aspre.

Mai mult, cu o populație de sub 400.000 de locuitori, islandezii se tem că vocea lor ar fi complet ignorată în procesul de luare a deciziilor de la Bruxelles. În schimb, ei preferă un model de democrație locală și consideră că legile votate în propriul Parlament reflectă mai bine realitățile din Atlanticul de Nord decât directivele centralizate de la Bruxelles.

Ce a determinat Islanda să organizeze referendumul

Decizia Islandei de a organiza referendumul a fost determinată de venirea la putere a unui guvern de centru-stânga și de presiunile geopolitice și economice recente. În urma alegerilor parlamentare din 2024, Islanda a fost preluată de o coaliție guvernamentală formată din Alianța Social-Democrată și partidul liberal Viðreisn, care a promis ferm cetățenilor că le va acorda dreptul de a decide viitorul european al țării printr-un scrutin public.

Războiul declanșat de Rusia în Ucraina și extinderea influenței marilor puteri în regiunea strategică a Arcticii au creat un sentiment de vulnerabilitate a Islandei. Din punct de vedere militar, securitatea Islandei este asigurată de NATO întrucât este singura țară membră a alianței care nu are armată permanentă. Cu toate acestea, guvernul a considerat că o integrare politică în UE ar oferi o plasă de siguranță diplomatică suplimentară.

Un alt factor care a determinat organizarea unui referendum pentru aderarea la UE a fost dat de reluarea retoricii și amenințărilor din partea președintelui Donald Trump cu privire la interesele americane în Groenlanda. Mai mult, ambasadorul desemnat de Trump la Reykjavík, Billy Long, a stârnit proteste locale după ce a glumit public că Islanda ar putea deveni următorul stat american.

Din punct de vedere economic, Islanda s-a confruntat în ultimii ani cu o criză severă a costului vieții și cu o inflație ridicată. Susținătorii taberei pro-UE au adus din nou în discuție adoptarea monedei euro ca soluție pentru stabilizarea prețurilor și pentru eliminarea volatilității coroanei islandeze.

Islanda, a treia națiune care spune „NU” aderării la UE prin referendum

De-a lungul timpului, peste 20 de state europene au organizat referendumuri naționale cu privire la aderarea la Uniunea Europeană sau structurile sale premergătoare. În timp ce marea majoritate a rezultatelor au fost favorabile aderării, au existat și cazuri istorice celebre în care cetățenii au respins integrarea europeană.

Pe lângă Islanda, cel mai recent caz, alte nouă națiuni bogate ale Europei au blocat oficial aderarea prin voința poporului. Norvegia a organizat două referendumuri de aderare, în 1972 și 1994. În ambele cazuri, poporul norvegian a votat „NU” pentru că a vrut să își protejeze, la fel ca islandezii, resursele de pescuit, agricultura și petrolul din Marea Nordului.

De asemenea, Elveția a respins prin referendum în 1992 aderarea la Spațiul Economic European, fapt ce a înghețat automat și cererea formală de aderare la UE depusă de guvern.

Primul referendum pentru ieșirea din UE

Dacă cele mai multe state europene au organizat tururi de scrutin pentru aderare, Marea Britanie a organizat în anul 2016 un referendum de ieșire din Uniunea Europeană, popularizat sub denumirea de „Brexit”. Acest gest a luat prin surprindere piețele financiare și cancelariile internaționale și a marcat o premieră în istoria blocului comunitar.

Tabăra care a susținut ieșirea din UE, condusă de Boris Johnson și Nigel Farage, a mizat pe mesaje populiste și naționaliste puternice. Pe atunci, premierul David Cameron, care a organizat referendumul cu speranța că britanicii vor vota rămânerea, a demisionat imediat. După un șir lung de dispute, Regatul Unit a părăsit blocul comunitar european pe 31 ianuarie 2020.

Impactul economic asupra Marii Britanii poate fi văzut și astăzi, iar mulți britanici afirmă că, dacă s-ar organiza din nou acest referendum, ar vota diferit. Marea Britanie a părăsit Piața Unică și Uniunea Vamală, ceea ce a generat controale la frontieră și costuri suplimentare pentru companii. Restricțiile de viză au dus la o criză de personal în agricultură, transporturi, HoReCa și sistemul medical.