• Publicat:
Interviurile Gândul

Câtă carte se face, cu adevărat, în România? Realitatea paradoxală pe care o confirmă statisticile UE

Câtă carte se face, cu adevărat, în România? Realitatea paradoxală pe care o confirmă statisticile UE
Faci carte ca lumea? Adică, ce înveți te deșteaptă sau umbli tot stafie prin lume cu o tonă de diplome? Este prima întrebare pe care trebuie să ți-o pui. Fiindcă să-nveți-să cunoști te pune în rândul celor ca tine. Conversezi, nu înjuri, ai argumente, nu pumni. Cu cât înțelegi pe ce lume ești, ești mai puțin anxios, lovit de soartă, bun să iei viața de la capăt. Dacă alegi învățarea, ține-te de ea ca lumea,îți explică Dr. Ciprian Fartușnic - Director general al Institutului de Științe ale Educației.

Reporter: Câți absolvenți de studii superioare avem în realitate și cum stăm față de alte state?

Ciprian Fartușnic: În ciuda ratei rapide de masificare a participării la învățământul superior după 1990, România este pe penultimul loc din Uniunea Europeană cu privire la participarea tinerilor la învățământul terțiar, devansând doar Italia. Conform Eurostat, doar unul din patru tineri de 30-34 de ani din România dețin o diplomă de absolvire a învățământului superior (date 2014). Prin comparație, în state precum Lituania, Norvegia sau Irlanda ponderea tinerilor cu studii superioare depășeste 50%, media la nivelul statelor membre fiind de 37,9%.

Ce este cu „masificarea”?

Astfel, „masificarea” este o realitate doar prin raportarea la situatia de înainte de 1990, cand în medie mai puțin de o persoană din 10 avea studii superioare. Raportându-ne la tendința globală de creștere a ponderii absolvenților de facultate în totalul populației putem observa încă un decalaj semnificativ, îngrijorător din perspectiva caracteristicilor unei societăți a cunoașterii. Ideea de elită ține de un alt tip societate, industrială, în care calificarea forței de muncă era una în esență de nivel mediu (liceu/școală profesională) iar sistemele de educație aveau o configurație în consecință.

În ultimii ani, tendința de creștere a numărului de studenți s-a oprit, dintr-un complex de cauze (demografice, costuri, alternative, calitatea ofertei etc.). Conform datelor ISE/INS, în anul 2014/2015 rețeaua școlară din România cuprindea 101 instituții de învățământ superior, în cadrul cărora funcționau 583 facultăți. În anul 2009/2010 aveam 108 universitati si 624 de facultati.

Numărul absolvenților de studii superioare a ajuns la aproximativ 110000 studenți,  față de peste 230000 în anul 2007/2008 (anul când s-a înregistrat un număr maxim de studenți înscriși). În prezent avem putin peste 400.000 de studenți înscriși în programe de licență, aproape jumătate față de numărul de studenți înscriși în anul 2007/2008. Acest tablou general este susținut și de evoluția  numărului de cadre didactice din învățământul superior. Dacă în 2009 aveam peste 31000 de cadre didactice, în 2014/2015 numărul lor s-a redus cu aproape 4000 de persoane (27772), conform datelor ISE/INS.

Așa se spune”Sunt prea mulți studenți și pentru că facultățile particulare au devenit fabrici de diplome”! Cum stăm?

Argumentul că avem prea mulți absolvenți de studii superioare are în subsidiar și ideea că acest lucru se datorează inflației de facultăți particulare. Venind pe un teren absolut gol, cu siguranță învățământul superior particular are o dezvoltare spectaculoasa în România în perioada 1990-2000. Cu toate acestea, după adoptarea unor măsuri specifice asigurării calității, în special în cazul programelor la distanță, ponderea studenților de la privat față de stat a început să scadă. Din totalul persoanelor înscrise în învățământul superior, aproape 86% urmau programe de studiu în instituții de stat și puțin peste 14% în învățământul particular.

Numeric, reducerea numărului de înmatriculări este din ce în ce mai vizibilă în universitățile private, care au coborât în ultimii trei ani mult sub pragul de 100 mii de studenți înmatriculați. Față de anul 2013 avem cu 5% mai puțin studenți la stat și cu 16% mai puțin studenți în învățământul particular.

În prezent distribuția rețelei școlare pe forme de proprietate (an 2014/2015) este următoarea: avem 56 universități de stat și 45 universități private, cu 403 facultăți de stat și 180 facultăți particulare. Astfel, învățământul superior public cuprinde peste 55% dintre universități, în cadrul cărora funcționează aproape 70% din totalul facultăților.

Principiul este acesta, că nu oricine ar trebui sa ajunga la facultate. Selecția ar trebui să fie foarte strictă?

Sigur că învățământul obligatoriu în România se oprește în prezent la clasa a X-a, perspectiva de a avea învățământ obligatoriu până la finalizare liceului fiind, deocamdată, nerealistă. Depinde de alegerea unei persoane dacă dorește să continue studiile în învățământul superior dar există un proces de selecție: trebuie să termini studiile liceale, trebuie să iei Bacalaureatul. De asemenea, trebuie, în cazul unor Facultăți cu cerere mare, să treacă cu succes unele teste suplimentare (de exemplu la medicină). Mai mult, pe parcurs unii studenți renunță, astfel încât o altă selecție se face și în timpul studiilor. Nu e suficient să vrei să ai studii superioare și vremea în care vorbeam la propriu de cumpărarea (în masă) a diplomelor de licență a trecut.

Ceea ce se înțelege mai puțin este că tendința de creștere a numărului de persoane care au studii superioare nu atrage în mod automat o scădere a standardelor de calitate. Alte sisteme de educație demonstrează că învățământul superior se poate extinde, păstrând aceste standarde de calitate și promovând echitatea. Eșecul sistemului universitar de a găsi o astfel de cale în trecut nu este un argument pentru a susține că acest lucru nu este posibil, ci este un argument pentru încerca din nou.

Nu trebuie să uităm nici de faptul că există o relație directă între nivelul de educație al părinților și rata de participare la învățământul superior. În România cum am văzut există o ponderea relativ mică a adulților care au absolvit o formă de studii universitare. Consecința? O sursă de inechitate pe termen lung, pericolul ca în absența unor măsuri de sprijin specifice, creșterea ponderii populației care a absolvit învățământul superior să nu o regăsim în cazul tinerilor care provin din familii/medii dezavantajate, fie că vorbim de sărăcie, mediu de rezidență, apartenență etnică sau dizabilitate.

O altă viziune este asta: sunt bani aruncați pe fereastră. Oricum cei mai buni absolvenți pleacă în strainatate!

Cei mai buni pleacă în străinătate chiar înainte de a ajunge la facultate, pe baza rezultatelor deosebite din liceu. De asemenea, din ce în ce mai mulți tineri încearcă să facă o facultate în străinătate, chiar și în perspectiva întoarcerii în țară după finalizarea studiilor. Internaționalizarea educației și fenomenul de „brain drain” sunt o realitate prezentă în toate sistemele de educație. Acești tineri, în cea mai mare parte, nu se vor „rupe” însă total de țară. Diaspora reprezintă una dintre cele mai valoroase resurse ale unei țări. Începem și noi să înțelegem acest lucru iar această investiție pe termen lung cu siguranță este una profitabilă.

Putem vedea și care ar putea fi alternativele: să reducem numărul de locuri finanțate public la medicină? Să mărim numărul de locuri cu taxă? Să inventăm contracte cu studenții prin care să aibă obligația de a profesa un număr minim de ani în țară? Sunt soluții discutate de mai mulți ani, dar care sunt puternic contestate.

De ce să facă o facultate? Să se angajeze în ocupații în care nu ai nevoie decât de studii medii, cu mult inferioare diplomei de licență?

Imaginea „vânzătorul la butic cu diplomă de licență în management” sau cea a absolventului de drept care are mari dificultăți în a redacta corect gramatical un text simplu și lucrează ca agent de vânzări sunt deseori folosite ca argument pentru a reclama inflația de absolvenți de facultate. Fără o economie dezvoltată nu ai cum să angajezi în totalitate absolvenții de studii superioare; pe de altă parte, fără oameni calificați, cu studii superioare, nu ai cum să dezvolți o economie. Din nou discutăm despre calitatea învățământului superior, dar studii recente (de exemplu, Costul investiției insuficiente în educație – Unicef, 2015) arată că finalizarea cu succes a acestui nivel de educație conduce la cele mai mari beneficii nu doar la nivel social, ci și individual.

Doar o economie profund centralizată ar putea spune în ce măsură România are nevoie de două ori mai mulți absolvenți de studii juridice față de absolvenți de informatică sau automatică. Ce putem spera este ca la finalul facultății absolvenții să aibă competențe pe care să le poată valorifica într-un loc de muncă ce presupune studii superioare, chiar dacă acesta nu este neapărat în domeniul/specializarea respectivă. Datele INS privind ocuparea arată că un absolvent de facultate are cele mai mari șanse de a-și găsi un loc de muncă, din păcate știm mai puține despre calitatea acestui loc de muncă.

Avem nevoie si de mecanici. Ce ne facem dacă toata lumea merge la facultate?

Suntem încă departe ca „toată lumea” să meargă la facultate. Chiar și în țările cu cei mai mulți absolvenți de studii superioare, rămân încă ponderi importante de tineri care se îndreaptă spre un alt parcurs școlar/profesional. Este de văzut în ce măsură învățământul profesional și tehnic, inclusiv învățământul dual sau sistemele de ucenicie vor reuși să îndrepte acete categorii de elevi către programe potrivite, în care ei să-și dezvolte în mod real competențe profesionale și personale. Provocarea ține, pe de o parte, de calitatea ofertei educaționale și de capacitatea noastră de a orienta copiii către traseele care li se potrivesc cel mai bine.

De asemenea, observăm tendința de a crește nivelul de educație ce trebuie deținut pentru a practica o anumită meserie. De exemplu, ai nevoie de studii superioare pentru a fi astăzi tehnician dentar. Este o evoluție care arată progresul tehnologic și cerințele mai ridicate de competențe pentru toate categoriile profesionale. Nu trebuie să ne îngrijorăm ca nu va mai avea cine să ne repare mașina, ci că mecanicul la care mergem de o viață nu va mai ști cum să ne repare noua mașină cu cutie automată și propulsie hibridă.

Avem mulți studenți și pentru că am trecut la un învatamant universitar de trei ani, preluând modelul Bologna. Nu-I așa că nu ar trebui sa urmam tot ce vine din afara, distrugem calitatea sistemului nostru de învățământ?

Procesul Bologna este un instrument prin care se încearcă crearea unui spațiu european al învățământului superior. Unul în care, de exemplu, principiul echității nu rămâne doar la nivel de discurs, ci este promovat prin politici educaționale specifice. Alegerea României de a face parte din acest proces este o promisiune că vom fi mai puțin dispuși să ignorăm sau să ascundem cu bună știință lucrurile care nu merg în învățământul superior. Nu trebuie urmat tot ce vine din afară, la fel cum nici tot ce vine de afara nu este nociv.

Argumentul scăderii calității odată cu scăderea numărului de ani de studiu este chesionabil în condițiile în care se acordă o importanța din ce în ce mai mare a masteratului, ceea ce echivalează cu o creștere a numărului de ani de studiu (de la 4 la 5 în cazul majorității specializărilor).

 
Inchide