Marin Moraru la Interviurile Gândul : „România nu mai e ce-a fost. Și-a pierdut din sensibilitate. Au apărut alpiniști politici, hoți și finanțiști de groază”

O întâlnire cu el însă este copleșitoare. Marin Moraru este retras și foarte modest. Interviurile lui sunt rare, iar răspunsurile la întrebări – lapidare. Intimidează, vorbește rar, cu punctuații doar de el știute și reface mental scenarii și frânturi din viață.

L-am întâlnit la Buftea, pe platoul de filmare al producției „Iubire și onoare”. Cu haine albe și capul acoperit, cu un șirag de mătănii în mâini, așa cum îi cere noul său rol, cufundat într-un fotoliu, Marin Moraru a vorbit despre sine, alegeri, șansă, nerăbdare, roluri și România „lipsită de sensibilitate”, populată de „alpiniști politici, hoți și finanțiști de groază”: „România nu mai e ce-a fost. Odată deschisă poarta și dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă și n-am știut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarități – crezând că asta este normalul, au apărut alpiniști politici, au apărut hoți, finanțiști de groază”, a declarat actorul, vorbind pentru Gândul și despre tentația de a părăsi țara.

Marin Moraru s-a născut pe 31 ianuarie 1937, în București, într-o zi de vineri, când ningea cu „fulgi cât puii de vrabie”, după cum avea să povestească într-un interviu. Nu a dat serbări și nici n-a spus poezii în fața rudelor ori la reuniuni. A dat examen la Politehnică, dar a fugit la cursuri la Institutul de Teatru. N-a reușit „din prima”, dar a fost admis ca „audient” și-a absolvit Institutul în 1961, la clasa Dinei Cocea. Rolul său de diplomă – Agamiță Dandanache din « O scrisoare pierdută » de I. L. Caragiale. Nu regretă alegerea. « Aș fi fost un inginer constructor handicapat …la sufletul meu”, mărturisește astăzi pentru Gândul.

COMUNICATResponsabilitatea începe cu fiecare dintre noi! BAT România: buletinul cerut la achiziția de produse cu nicotină înseamnă reguli care funcționează

15:29

ECONOMIECurs BNR, 13 noiembrie. Dolarul și euro încheie săptămâna în forță și cresc ambele monede. La ce nivel se situează față de leu

15:26

S-a spus despre dumneavoastră că nu aveți „semne particulare”, dar că sunteți de un talent și de-o modestie inimaginabile
– Așa se vede din afară.

Cum se recunoaște talentul?
– Caragiale spunea că talentul înseamnă temperament și expresivitate. Mulți au temperament numai că nu trec rampa, cum zic actorii.

Când ați simțit că sunteți făcut pentru meseria asta?
– Mi-am dorit de mult. Nu știu când am fost sigur.

La un moment dat ați cochetat cu Politehnica.
– Da, mă duceam la cursuri de pregătire la Politehnică, dar fugeam la cursurile de pregătitore de la IATC.

Cu cine le-ați urmat?
– Cu A. Pop Marțian, cu Finteșteanu, cu Loghin și pe urmă am ajuns la clasa doamnei Dina Cocea.

Când ați simțit că trebuie să vă rupeți de inginerie și că trebuie să alegeți scândura?
– Știam asta de mult. N-aveam nicio bucurie să dezleg ecuații și logaritmi. În școală am făcut o piesă de teatru, care se numea „Steaguri pe tunuri”, după Anton Semionovich Makarenko, cu o echipă de tineri certați cu societatea. Era pusă în scenă de Dimiu (n.r. regizorul Mihai Dimiu), tânăr regizor încă școlarizat la IATC. Jucam un bătrân, Ivanovici, un rol de compoziție. Și mi-a plăcut atât de mult, că mi-a intrat în sânge. Și injecția în venă e periculoasă.

Părinții ce-au spus?
– N-au știut nimic, pentru că fugeam de la Politehnică la cursurile de la IATC. Am dat la Institut, am căzut , și pe urmă m-am dus la o Școală Populară de Artă un an de zile. Lucram la „Grivița Roșie”.

Ce făceați acolo?
Agent tehnic. După un an de zile am intrat la Institut, dar sub linie, dar m-au primit ca audient.

Ce însemna asta?
„Audient”? Am voie să particip la cursuri, dar nu am voie să dau examen. Pentru că eram foarte bun la actorie mi s-a permis să dau exament retroactiv și am trecut direct în anul doi.

Și când părinții au văzut că n-au acasă un inginer, ci un actor?
N-au știut, cred. Au zis: „Asta-i situația”.

Regretați vreun moment alegerea?
Niciodată. Aș fi fost un inginer constructor handicapat …la sufletul meu

Cum e sufletul lui Marin Moraru?
Nu știu. Știi, noi actorii, jucând atâtea personaje, le încărcăm în spatele nostru într-un rucsac și le ducem cu noi. Și, la un moment dat, nu mai știi cine ești.

Un prieten foarte bun de-al dumneavoastră, Gheorghe Dinică, cel pe care l-ați numit „fratele meu”, spunea că a învățat de la Marin Moraru ce înseamnă răbdarea.
Nu cred că a învățat de la mine răbdarea, că eu sunt un nerăbdător. Cu acest lucru m-am luptat când am făcut Diderot. Diderot e o personalitate „relantizată”. Vorbea rar și cu punctuații de suflet. Mai târziu am descoperit că era atât de nervos încât își impunea această modalitate de expresie.

De ce spuneți că sunteți nerăbdător?
N-am timp. Probabil că vreau să se întâmple mai repede evenimentul, trec peste paragrafe. Nu știu. Mi se pare că e cam întins totul. De fapt, asta este o hibă a expresivității mele, cred eu. Dacă aș avea mai multă răbdare, aș fi mult mai bun.

În cât timp învățați un rol?
Depinde: de lungimea rolului, depinde dacă-mi place, depinde cât de angajat sunt, depinde de timpul meu, de starea-n care mă aflu; de multe.

E greu să lucrezi cu un actor? Cum se poartă ceilalți cu dumneavoastră?
Păi eu cred că mă port corect.

Dar ceilalți? Sunt intimidați?
Nu cred. Că n-au de ce. Eu mă comport normal.

Ați jucat cu nume mari, ați jucat și jucați și alături de debutanți..
Debutanții sunt prea tineri ca să știe cine sunt eu cu adevărat. Sunt mulți care nu știu cine a fost Birlic. Iar cei tineri care sunt în jurul meu n-au văzut niciodată piese precum „Nepotul lui Rameau”, „Troilus și Cressida”. Și atunci de unde să știe cu cine au de-a face? Numai cei care au văzut de 20 de ori „Rameau” sunt în stare să stea lipiți lângă zid când trec eu.

După patru decenii de scenă și zeci de personaje jucate, cum se vede România?
Și-a pierdut din sensibilitate. România nu mai e ce-a fost. Cunoștințele noastre erau îngrădite datorită relației politice în care trăiam. Și atunci viața noastră se desfășura în interiorul gardului. Odată deschisă poarta și dărâmat gardul am năvălit într-o lume liberă și n-am știut ce să facem cu libertatea noastră. Au apărut vulgarități – crezând că asta este normalul, au apărut alpiniști politici, au apărut hoți, finanțiști de groază.

Ați fost vreodată tentat să părăsiți România?
Nu, niciodată. Mai mult de două săptămâni nu pot să trăiesc în străinătate.

Ce vă dezgustă aici?
Toate.

Ce vă mai bucură?
Mai nimic. Faptul că muncesc aici și-n fiecare zi vin să descopăr noi și noi stări.

Ce v-a adus rolul ăsta, al lui sfetnicului, pe care îl interpretați în producția care va fi difuzată Acasă?
Exotism și căutări nesfârșite de a ajunge la el.

Cine sunteți?
Mohamed Bin Nasser El Jisr. Un fel de guru al emirului, prieten vechi de când eram împreună în deșert. Am creat împreună un stat. Un cunoscător al Coranului din scoarță-n scoarță și un sfătuitor de taină și pe față al emirului.

Privind în jurul dumneavoastră, vedeți vreun actor tânăr care să vă placă?
Sunt destui, sunt mulți. Dar chiar dacă ești talentat, dacă n-ai norocul de întâlnire la timpul potirvit cu ce se nimerește pentru tine, ai pierdut. Degeaba îmi dă la 60 de ani să joc Mercutio că nu se poate.

N-ai cum să-ți iei singur șansa?
N-ai cum. E o întâmplare.

Omul sfințește locul?
E-adevărat.

Atunci, unde e biserica dumneavoastră. La Buftea, la Național?
Biserica mea o port cu mine. Ea este peste tot. Cred că este în mine. Eu sunt cel care mă rog în mine însumi. Eu sunt un melc cu biserica-n spate.

Și când obosiți?
Mi se întâmplă. Și-mi vine să găsesc un alt loc.

Ce loc?
Nemărginirea.

Când vi se face dor de oameni, de suflete, la cine vă gândiți adesea?
La iarba verde

De unde?
De oriunde.

Aveți un loc unde e acasă pentru dumneavoastră?
Da. La mine acasă.

Ce vă place acolo?
Liniștea, cunoașterea fiecărui colț, soția mea.