Teologul Michel Kubler, la INTERVIURILE GÂNDUL: „Poporul român are o tendință naturală de a fi un popor religios”

Michel Kubler trăiește de cinci ani în România și este directorul Centrului de Studii Bizantine și Întâlniri Ecumenice „Sfinții Petru și Andrei” din București. În urmă cu 10 ani, teologul împreună cu Katia Mrowiec și Antoine Sfeir, au răspuns la 100 de întrebări ale copiilor despre cele trei religii monoteiste – iudaică, creștină și musulmană – și au strâns răspunsurile în cartea „Dumnezeu, Iahve, Allah”, lansată de curând la Editura Humanitas. Cartea se adresează copiilor de peste 8 ani, dar a fost un succes și printre adulți.

„Limba română este cea de-a zecea limbă în care se publică. Apariția acestei ediții în limba română, într-un context în care despre religie se vorbește în fel și chip, este un prilej de bucurie. Căci, din păcate, în zilele noastre religiile ni se arată de prea multe ori sub chipul rătăcirilor fundamentaliste și sunt percepute ca o amenințare pentru libertate. Cum să vorbești despre Dumnezeu când islamul pare să refuze democrația, iudaismul se vede asimilat sionismului, iar creștinismul este respins din pricina dominării reale sau presupuse a societății? Răspunsul se află în această carte: despre Dumnezeu se poate vorbi prezentând cât mai exact izvoarele și practicile acestor confesiuni religioase, fără a le înfățișa conflictual și fără a le pune în opoziție cu ceea ce ființa umană are mai bun în ea”, spune Michel Kubler în prefața cărții.

Citiți mai jos interviul acordat de Michel Kubler

Domnule Michel Kuble, de la ce vârstă să le vorbim copiilor despre Dumnezeu?

Mereu, nu contează vârsta. Eu sunt preot catolic și nu am familie, dar am prieteni cu familii și ei le vorbesc copiilor când încă sunt foarte mici. Într-o familie creștină e normal să le vorbești copiilor despre Dumnezeu chiar de când sunt foarte mici. Nu știu dacă există și la copiii români, dar la copiii francezi am observat că există o vârstă mistică, pe la 6-7 ani, când majoritatea copiilor încep să-și pună întrebări despre lume, despre locul de unde vin.

În România, religia se predă de la clasa pregătitoare. Există o dezbatere dacă să fie predată religia sau nu. Dumneavoastră, ca teolog, ce opinie aveți în acest sens?

Eu sunt preot, religios și credincios, și consider că cu cât mai devreme le vorbești copiilor despre religie, cu atât mai bine, dar în cazul școlilor franceze de stat, mentalitatea franceză, pe care eu o împărtășesc, pornește de la premisa că învățământul trebuie să fie laic.

Sunt de acord cu asta pentru că învățământul de stat nu ar trebui să fie partizan. Dar asta e din perspectivă franceză, nu românească. Statul, prin intermediul învățământului public, nu ar trebui să favorizeze o religie sau alta, și trebuie să integreze și să fie atent și la copiii care nu au convingeri religioase.

Acesta este motivul pentru care școala le asigură copiilor predarea noțiunilor culturale: istoria religiilor, tradițiile religioase, doctorinele religioase, dar într-un mod echidistant, fără parti-pris. Aici nu vorbesc de școlile confesionale, pentru că în Franța sunt multe astfel de școli.

Învățământul religios este altceva decât cateheza, care intră în responsabilitatea părinților și a parohiilor, ei trebuie să-și asume educația religioasă a copiilor.

În școlile din România, manualele copiilor cuprind exemple cu pedepse, dacă nu faci asta te pedepsește Dumnezeu.

Asta ține mai mult de morală. N-o să mă apuc să judec cultura română. Dar pot să spun că e o diferență foarte mare între ce se întâmplă în Franța și în România. Din ce observ, religiile minoritare nu-și prea găsesc locul în acest sistem de învățământ din România.

Cum ar trebui explicate chestiunile religioase copiilor?

Cred că trebuie să iei întrebările copiilor în serios și asta este foarte dificil. Deseori, când un profesor sau un părinte primește întrebări dificile de la copiii lor, li se par supărătoare. Și atunci ei fac eforturi să caute un răspuns și uneori le spun copiilor că sunt prea mici pentru a primi un astfel de răspuns.

În Biserica Catolică din Franța se pune accentul pe trezirea interesului copilului încă de la vârste foarte mici pentru a stârni curiozitatea copiilor pentru problemele religioase. Copiii trebuie să învețe de mici să se roage. Timp de trei- patru ani copiii învață despre credința în general, despre alcătuirea Bibliei și apoi despre viața creștină.

Mediafax Foto//Marius Dumbraveanu

„Poporul român are o tendință naturală de a fi un popor religios”

Trăiți de cinci ani în România. Cum îi găsiți pe români?

Impresia mea este că poporul român are o tendință naturală de a fi un popor religios, este foarte atașat de practica exterioară religiei. Merg la biserică, la liturghie, merg în pelerinaje. Aceasta are legătură cu pietatea înrădăcinată în spiritul românesc.

În mod providențial, poporul român a reușit să-și păstreze credința deși era interzis acest lucru în perioada comunistă. Dar patrimoniul genetic al românilor a depășit interdicția și le-a permis românilor să-și păstreze credința și ritualurile și așa s-a salvat creștinismul în România.

În Occident, felul nostru de a trăi credința nu este atât de confortabil, nu este înrădăcinat atât de mult. Occidentalii sunt mai raționaliști, orientalii mai emoționali, credința nu e atât de înrădăcinată, spre deosebire de orientali. Dacă îi spui asta unui oriental îți va spune „bine, dar bisericile voastre sunt goale”. Ca să pornesc pe urmele lui Papa Ioan Paul al II-lea aș spune că orice creștin ar trebui să respire prin cei ambii săi plămâni: occidental și oriental, cel latin și cel bizantin.

Aici în partea orientală, oamenii merg la procesiuni cu moaște, se înghesuie la coadă. Dumneavostră cum vedeți aceste lucruri?

Numai Dumnezeu cunoaște inimile, așa cum scrie în Biblie. Poți doar să ai impresia că e ceva superficial, dar nu poți știi. Noi occidentalii ne-am dus în Est și am dat verdictul că, în foarte scurt timp, credința în Răsărit o să se prăbușească, că toate țările se vor seculariza, odată cu intrarea Coca-cola și a tuturor firmelor din Occident, și că spiritul religios o să se prăbușească pentru că n-a rezistat până atunci decât ca rezistență la regimul comunist.

Ce rol a avut religia în căderea regimului comunist?

A avut sigur un rol. Nu numai religia, dar este evident că unii dintre artizanii căderii comunismului au fost reprezentanții credinței, inclusiv Papa Ioan Paul al II-lea. Nu pot să spun că Papa a dărâmat comunismul, dar a fost o figură care a întruchipat rezistența morală și spirituală. Și iată că după 25 de ani, credința este nechimbată. Există lucruri care au dispărut, dar nu au un impact atât de mare cum credeam noi. E doar o eroziune. Nu este un colaps, este o erodare. Este ceva mult mai subtil, prin urmare, și cred că responsabilii religioși trebuie să acorde atenție acestei erodări a religiozității, în special în cazul tinerilor, în zonele urbane. Sunt cei care l-au votat pe Iohannis. Nu e vorba despre opțiunile politice, e o constatere sociologică. Ei sunt cei care se îndepartează cel mai mult de religie. Nu ii compar pe Ponta și pe Iohannis. Nu despre asta e vorba. Nu-mi exprim vreo opțiune politică. Dar e interesant că cei care l-au votat cu precadere pe Iohannis provin din categoriile sociale cel mai puțin practicante. E simplu de verificat. Pe Iohannis l-au votat tinerii, cei cu educație superioară, locuitorii din zonele urbane și cei din străinătate. Mă înșel?

În campania electorală oamenii erau întrebați în sondaje: „Credeți că poate fi președinte al României cineva care nu e român și ortodox?” Când am văzut aceste sondaje mi-am spus: „E clar. Ponta va fi ales. Iohannis nu poate câștiga după asemenea sondaje. Dar a câștigat.

În campania electorală s-a pus accent pe religie și pe ortodoxie…

Fără îndoială. Însă eu vorbesc doar despre reacția mea. În momentul în care am văzut acele sondaje mi-am spus : „Se face apel la fibra națională și ortodoxă” și credeam că totul este pierdut pentru Iohannis. Dar faptul că a câștigat în mod clar… Nu vorbesc de preferințele ideologice, partizane, nu despre asta este vorba. Vorbesc strict din punct de vedere sociologic. Faptul că Iohannis a câștigat este pentru mine semnul că, simbolic, românii au întors o pagină în raportul lor cu religia. Asta înseamnă că pot face o alegere importantă pentru viitor fără ca religia să intervină în decizia lor, fără să țină cont de opțiunile religioase. Nu au votat cu un luteran și împotriva unui ortodox. Mai ales că, dintre cei doi, nu este neapărat mai bun creștin cel despre care se crede asta.

S-a spus după alegeri că românii sunt foarte toleranți…

Da, sunt toleranți, dar e un semn că încep să se emancipeze de modelul religios dominant.

„Nimeni nu poate demonstra că Dumnezeu există”

Cum îl explicați dumneavostră pe Dumnezeu?

Nu știu dacă e cazul să-l explicăm pe Dumnezeu. Pascal a spus că n-o să mă caute decât cel care m-a găsit deja, dar mai e și o altă frază a Sfântului Augustin care spune că dacă vrei să înțelegi trebuie să crezi. „Crede pentru a înțelege”.

Ce i-ați spune celui care are îndoieli cu privire la existența lui Dumnezeu?

N-aș căuta niciodată să-l conving. Aș face apel la planul existenței. Aș încerca să-i împărtășesc, nu să-i demonstrez, să-i arăt cum îmi schimbă mie viața Dumnezeu și i-aș spune că Iisus Cristos a fost omul cel mai minunat care a existat vreodată. I-aș spune că cea mai mare bucărie a unui om este să fie fratele lui Cristos. După ce-i povestesc despre asta, abia apoi trec la partea rațională. Cum zicea Pascal, nimeni nu poate demonstra că Dumnezeu există, actul de credință nu ține de intelect, ci de experiență.

Mediafax Foto//Marius Dumbraveanu

Cine e Michel Kubler

Michel Kubler s-a născut pe 21 ianuarie 1955, Villé, Bas-Rhin, Franța. Preot asumpționist (din 1989), Kubler este doctor în teologie al Universității Catolice din Lyon, fost redactor-șef pe probleme religioase al cotidianului La Croix și colaborator la Bayard Presse.

Din 2010 până în 2014, este delegat al Superiorului provincial din Franța pentru misiunea în Orient a congregației asumpționiste.

Stabilit la București în septembrie 2010, contribuie la reînființarea comunității asumpționiste, în 2011 devine rector al parohiei catolice francofone „Sacré-Coeur”, iar din 2012 ține cursuri la Facultatea de Teologie Romano-Catolică.

În prezent conduce, tot la București, Centrul de Studii Bizantine și Întâlniri Ecumenice „Sfinții Petru și Andrei”.

Din 2014 a fost numit asistent al Superiorului provinciei asumpționiste din Europa, nou înființată. Printre lucrările sale, individuale sau în colaborare, se numără: Dumnezeu, Iahve, Allah (Dieu, Yahweh, Allâh, împreună cu Katia Mrowiec și Antoine Sfeir, în care a formulat răspunsurile despre creștini, Bayard Jeunesse, 2004; Humanitas, 2015), La grâce de vivre (interviuri cu Mons. Joseph Doré, Bayard, 2005), Benoît XVI, pape de Contre-Réforme? (Bayard, 2005), ​Mic indreptar de credință (Petit parcours de foi, Bayard, 2014; Humanitas, 2014). A participat multă vreme la emisiunea C dans l’air, la postul TV France 5.