Alina Bârgăoanu: „Adevărații învingători ai alegerilor din 2020”. Un diagnostic prea sever? (OPINIE)

La sfârșitul lunii februarie, Janet Yellen, prima femeie din istoria SUA care se află la conducerea Trezoreriei SUA, le-a transmis miniștrilor de finanțe din G20 că țara pe care o reprezintă este gata să renunțe la ideea de „sanctuar” („safe harbour”) în ceea ce privește taxarea giganților digitali, deschizând, astfel, calea unui acord transatlantic/ multilateral în acest sens. Schimbarea de poziție din partea noii administrații SUA vine în continuarea unor evenimente sau decizii de neconceput până de curând, cum ar fi aceea ca giganții digitali să redirecționeze o parte din veniturile din publicitate către trusturile de presă (din Australia, deocamdată).

„Actualizare legitimă” vs. „discriminare la adresa Silicon Valley”

În 2019, la nivelul OECD a fost inițiată o serioasă discuție despre modificarea legislației internaționale privind taxarea companiilor transnaționale care oferă servicii digitale; unul dintre argumentele în favoarea ideii de reformă era acela că instrumentele actuale nu țin cont de evoluția trepidantă a giganților digitali. Un exemplu lămuritor: în virtutea noii legislații transnaționale, Amazon ar trebui să plătească taxe pe teritoriul statului unde oferă serviciile de comerț online (pe teritoriul unde sunt clienții), și să nu să își înregistreze, în bloc, profiturile într-o țară cu regim de taxare avantajos, indiferent de locația celor implicați în tranzacțiile online.

EXTERNE Rafinărie-cheie de petrol din Rusia, lovită într-un atac cu drone ucrainene

08:33

GALERIE FOTO Prima reacție a Simonei Halep după ce s-a afișat la Wimbledon alături de Dorin Mateiu

08:16

În momentul formulării lor, SUA s-a opus propunerilor de reformă, a subliniat că au un caracter unilateral și discriminatoriu la adresa Silicon Valley și a introdus ideea de „sanctuar” („safe harbour”), un amendament în virtutea căruia giganții digitali nu ar fi obligați să respecte noul regim de taxare, ci ar putea să adere la el exclusiv pe bază voluntară (!).

Amendamentul SUA privind protejarea giganților digitali a stârnit, cum era de așteptat, reacția unor state din Uniunea Europeană (Franța, Italia, Austria), iar momentul a fost considerat unul de vârf în relația transatlantică deja problematică. După cum știm, Comisia Europeană inițiase, încă de dinaintea Președinției Trump, confruntări deschise cu giganții digitali, aplicând amenzi uriașe pentru a le sancționa fie practicile de monopol, fie acelea de a plăti impozite cu mult sub veniturile încasate, căutând țări cu regimuri de impozitare avantajoase.

Iată că noul secretar al Trezoreriei SUA anunță disponibilitatea administrației pe care o reprezintă de a renunța la această idee și de a deschide calea pentru o înțelegere globală pe această temă. Cu toate acestea, există multă prudență în legătură cu finalizarea, în acest an, a proiectului de reformă. Prudența are de-a face, printre altele, cu faptul că orice schimbare a legislației privind impozitarea trebuie aprobată de către Congresul american, instituție prin excelență conservatoare pe un astfel de subiect. Un alt motiv de prudență are de-a face, însă, cu paradoxul structural care îi caracterizează pe noii despoți globali, acela că pendulează între loialitatea față de statul-mamă și loialitatea față „cel de-al șaptelea continent”.

Noii despoți globali

Discuția privind taxarea noilor „despoți” ai Internetului o însoțește îndeaproape pe cea referitoare la acapararea veniturilor din publicitatea online, la exercitarea situației de monopol asupra piețelor și serviciilor digitale, la clarificarea responsabilității pentru conținutul găzduit și pentru asigurarea accesului în spațiul public.

Într-un articol recent, istoricul Niall Ferguson, autorul cărții „The Square and the Tower: Networks, Hierarchies and the Struggle for Global Power” (apărută și în traducere în limba română la editura Polirom), readuce în discuție relația dintre puterea politică și puterea exercitată de acești despoți ai Internetului. Reputatul istoric relevă statutul neobișnuit al platformelor digitale: „bunuri publice, aflate în proprietate privată”. Mai mult, „platformele de tip rețea (Facebook, Amazon, Twitter, Google și Apple) au transformat ideea originară a Internetului descentralizat într-un spațiu public organizat ierarhic și oligarhic; din acest spațiu își extrag veniturile, exercitând asupra lui puterea de a stabili cine are acces și cine nu”.

În acest context,  Niall Ferguson face două afirmații care pot chiar șoca. Prima: „este doar o foarte mică exagerare să afirmăm că, în timp ce lovitura („coup”) mulțimii de la Capitoliu împotriva Congresului a eșuat lamentabil, lovitura big tech împotriva lui Donald Trump a reușit cu prisosință. Nu este vorba doar că lui Trump i-a fost interzis în mod abrupt accesul la canalele prin care a comunicat cu votanții săi pe durata întregului mandat. Ceea ce este și mai important este că Trump este exclus dintr-un domeniu pe care instanțele de judecată le consideră de ceva timp ca fiind spațiu public”. A doua: „era previzibil că noii guvernatori, așa cum i-a numit în 2018 revista Harvard Law [pe proprietarii platformelor digitale], vor fi adevărații învingători ai alegerilor din 2020”.

Așa cum am arătat, noua administrație de la Washington a dat semnalul că este de acord că renunțe la privilegiile acordate big tech în ceea ce privește taxarea. De asemenea, prin anumite numiri în poziții-cheie, aceeași administrație pare hotărâtă să actualizeze celebra Secțiune 230 a Communications Decency Act, un echivalent al sanctuarului din domeniul taxării, pe baza căruia platformele digitale nu pot fi făcute responsabile pentru conținutul găzduit. Adăugăm semnalele din Australia, poziția constantă a Uniunii Europene și a unora dintre statele-membre. Pe baza unor astfel de mișcări, ne putem aștepta ca anul 2021 să marcheze un punct de cotitură în echilibrarea relației dintre big tech și diverse state sau structuri suprastatale, inclusiv a relației cu țara de origine. Sau poate nu?