Nea Ion
L-am cunoscut ieri pe nea Ion, într-o ţară a Europei de vest. E plecat din România de vreo douăzeci de ani, are o fată care se simte acasă în ţara adoptivă şi munceşte, alături de alţi români, într-un domeniu în care ar fi putut lucra şi în România, dacă ţara noastră era o ţară care să vrea să dea o şansă propriilor copii. O şansă la supravieţuire.
Nu l-am întrebat de ce a plecat de acasă, dar privirea lui, cu ochi albaştri mereu căutând ceva, mi-a mărturisit, cumva, că-i e dor de viaţa lui. Cealaltă viaţă. Mi-a spus, însă, fără nicio provocare din partea mea, că a încercat şi în România, într-o zona a Moldovei, să facă o afacere, dar murea de foame. De ce? Nu mergea magazinul mic pe care şi-l deschisese? Ba mergea, oamenii veneau, marfa se vindea! Atunci? Veneau controalele unele după altele, de la toate instituţiile statului, un stat care ar trebui să funcţioneze ca să ne apere. Şi nea Ion trebuia să le umple portbagajul cu legume din grădina mamei lui, trebuia să le bage un ban în buzunar, să-i cinstească, fie cu o sticlă de băutură, fie cu un sac de castraveţi sau ardei graşi.
N-am putut supravieţui, spune. Pentru că mereu era ceva de plătit, pentru a putea ţine magazinul deschis. Atunci, a plecat în cealaltă parte a Europei, să-şi încerce norocul. Şi să muncească, pentru că, de fapt, doar asta încerca să facă. A muncit, a reuşit. Se uită azi, spre România, ca spre o ţară despre care nu mai ştie ce să creadă, pentru care nu mai ştie ce să simtă.
Orice încerci să faci, în ţara noastră, atât de frumoasă, atât de mare, atât de bogată, ţi se pun piedici. Primăria, consiliul local, sanepidul, alţii, nici nu contează, mereu e cineva care bate la uşă ca să ceară respectarea unor norme absurde sau plata unor neoficiale amenzi¸pentru o zi, două de linişte.
De ce nu-i lăsaţi pe oameni să trăiască la ei acasă? De ce nu-i lăsaţi pe oameni să moară la ei acasă? E plină lumea de români şi e goală România de români. Venim înapoi doar pentru că ne e dor de părinţi, de bunici, sau de vreun mormânt care îi ascunde. Venim înapoi doar pentru că ne e greu să vorbim la nesfârşit altă limbă şi să plângem de Crăciun în străinătatea care niciodată nu ne poate alina.
Nea Ion merita (şi cred că voia) să rămână acasă. Părinţii lui l-au botezat aşa ca să-l strige prin sate vecinii şi ca să-l cheme de Paşte preotul la slujbă, într-o biserică ortodoxă.
Pe nea Ion îl strigă România care nu are voie să vorbească altfel decât prin preşedinţi, prin premieri şi secretari de stat de carton. Aşa că nea Ion n-o aude, n-o vede. Şi sigur n-o crede.
Şi rămâne în ţara de la vest de Europă, cu numele lui atât de autentic, să muncească bine şi să rezolve cinstit orice provocare îi aduce viaţa. Şi, mai ales, să vorbească româneşte cu câte un român care îi trece pragul. Şi să ofere acelor români, solidar totdeauna cu ai lui, ajutorul de care au nevoie. Suntem aici ca să ne ajutăm unii pe alţii, spune, înainte să întoarcă privirea.
Şi România, cu căluş la gură, îl tot strigă…
Citește și: