„A fost odată… la Hollywood” – LSDelir cinematografic a la Tarantino ft Leo DiCaprio & Brad Pitt în zi de grație… feroce, cu final total neașteptat!

Redactor:
Ovidiu Iordan
„A fost odată… la Hollywood” – LSDelir cinematografic a la Tarantino ft Leo DiCaprio & Brad Pitt în zi de grație… feroce, cu final total neașteptat!
Se spune că, dacă Florin Piersic s-ar fi născut în America, ar fi cucerit, cu siguranță, Hollywood-ul, ajungând la fel de mare precum Marlon Brando, de pildă! Foarte posibil! Dar cum ar fi arătat unul dintre cei mai buni, iubiți și frumoși actori români din istorie într-un film al unuia dintre cei mai nebuni, huliți și adulați - deopotrivă - regizori ai cinematografiei mondiale din toate timpurile, Quentin Tarantino?!

Ei bine, ar fi arătat, probabil, ca Leonardo DiCaprio în „A fost odată… la Hollywood!”: cu mustăți de spaghetti-western duhnind a whiskey și marguerita, pălărie de cowboy obsesiv-compulsiv și cu look de … Mărgelatu rătăcit, undeva, pe Sunset Boulevard! Puștiul de odinoară care se scufunda odată cu Titanicul, cândva, foarte demult, parcă într-o altă viață, țâșnește iar spre un nou Everest al artei sale interpretative sub bagheta vrăjitorului Tarantino! Iar, printr-o straniu de fericită simetrie a destinului, a doua colaborare a lui DiCaprio cu iconoclastul regizor după cea din „Django” coincide cu al doilea „joint-venture” al creatorului fenomenului „Pulp Fiction” cu alt actor iconic ai ultimilor douăzeci de ani, Brad Pitt, după cel din „Inglorious Basterds”!

Dacă Leo DiCaprio își cam ia, pe merit, partea leului – și asta nu doar în calitatea pur tehnică de protagonist – atunci Brad „fuckin”” Pitt este tigrul din acest film! Unul care așteaptă, stă la pândă, tace – care, spre deosebire de gureșul DiCaprio, chiar știe să tacă – dar și când se apucă și le face, u-haa… Abia atunci îl simțim pe Quentin dezlănțuit! Dar, până atunci, totul începe domol, de parcă Tarantino ar fi băut după președintele Iohannis un luuung șpriț de vară…

Așadar, pe principiul – Leo cu vorba și Brad cu fapta – filmul evoluează leeent dar (ne)sigur – la început – spre o demență totală și un delir absolut, înspre final! Dar atențe la pistele false și să nu care cumva să meargă cineva pe fentă! Ca întotdeauna, atât Dumnezeu, cât și diavolul, se află în detalii, iar Quentin – înger și demon, ca de obicei – și-a păstra „shazam”-ul și își joacă spectatorul pe degetele suspansului bine dospit mai ceva ca niciodată! Poate cam prea bine dospit, după unele gusturi! Dar, ca de fiecare dată, totul e să intri în joc! Și, mai ales, la joc! Și, apoi, o să-ți placă și joaca!

De exemplu, cine și-ar fi închipuit acum un deceniu și ceva că imprevizibilul și explozivul Tyler Durden din „Fightclub” sau impulsivul gipsy-irish, Mickey O”Neil, din „Snatch” o să joace dublura lui Jack Dawson din Titanic?! Iacătă încă un motiv pentru care „Q.T” este fascinant de neașteptat în arta casting-ului și a persuasiunii! Oricum, așa cum Leo e pus pe vorbe mari. așa este pus Brad pe fapte mari! Inutil de spus că unele dintre ele sunt fapte de viteje în cel mai curat-murdar stil Tarantino! În acest sens e foarte probabil că mai înspre toamnă-iarnă va intra în folclor o nouă expresie cool: „Brad Pitt îl bate pe Bruce Lee!” Oops, aici intervine the-thin-red-line dintre teasing și spoiler așa că mai bine să lăsăm senzualitatea să ne bucure ochii și să ne aprindă imaginația.

Și pentru că senzualitatea trebuia să poarte un nume în acest film, i s-a zis – de către știm noi cine – Margot „drop-dead-gorgeous” Robbie! Unde „dead”-ul din epitet va căpăta – fix pe climaxul multi-orgasmic de violent al filmului – nebănuite conotații… Pentru a intra cât mai intens în rolul lui Sharon Tate, splendida actriță a purtat lentile de contact pentru ca ochii ei albaștri să „devină” căprui, așa cum îi avea fosta soție a controversatului geniu, Roman Polanski! Criticat de unii, aclamat de alții pentru că a exploatat la modul minimalist vocea și implicit vorbirea actriței sale principale, Tarantino a devoalat faptul că și-a dorit să exploateze expresivitatea body-language-ului acesteia, precum și puternica ei candoare nonverbală! La care se adaugă zâmbetul ei, când sexy, când inocent, și – bineînțeles – talentul ei nativ de a dansa! Mai ales singură – cum Polanski era mai mereu plecat în Europa cu treabă și cu treburi – lăsându-se purtată doar de valurile extatice ale muzicii de la Woodstock de acum exact jumătate de veac…

Deloc întâmplător este plasată pelicula în probabil cea mai caniculară, hilară și bipolară vară din istoria Americii și, probabil, a omenirii – „the summer of ’69” – filmul contopește în muzicalitatea atât de fluidă a imaginilor sale, în egală măsură suav și brutal de ancorate în acele vremuri concrete și totuși atemporale, deopotrivă grația și ferocitatea unui apus de lume și răsăritul alteia. Relativ relevant, dar nu foarte revelator, pentru acurateațea exclusiv istorică a acelor vremuri demult consumate în excese de wild sex, free love, LSD, marijuana, Woodstock, anti-Vietnam, mult rock și ceva hipioțeală, este integrarea în film a „bad trip”-ului reprezentat de Charles Manson! Or, satanicul anti-erou de cea mai grea categorie posibilă și imposibilă din „pop-culture”-ul american și nu numai – versiunea the-darkest-side – reprezintă doar un pretext circumstanțial și un cinic giumbușluc narativ pentru ca Tarantino să-și tese firele sale epice! Oricum, așa cum acesta izbutește într-un mod atât de izbitor de curat și sincer să reconstituite acea vrajă autentică a Hollywood-ului de altădată, cu toată strălucirea sa de atunci, tot așa reușește să portretizeze latura întunecată a acelei lumi, întruchipată de spiritul malefic al lui Manson și al „familiei” sale de „hipioți tripați pe droguri proaste” – ca să-l parafrazez pe Rick Dalton aka DiCaprio – veșnic frustrați, inadaptați și însetați de sângele „purceilor” bogați din establishmentul Hollywood-ului, în special cel cinematografic și muzical! Iar casting-ul „hipioatelor” lobotomizate de carisma diabolică a lui Manson este unul de vis, dacă n-ar fi de coșmar, mai ales pe final… Unde se vede cu adevărat mâna dibace și feroce deopotrivă a lui Tarantino! Aici, parodia sa este criminal de acidă – atât la propriu, cât și la figurat – iar umorul negru e mai sângeriu ca un apus de soare peste Los Angeles.

Altfel, premisa „poveștii” e deja arhi-viralizată: Rick Dalton aka DiCaprio este actorul născut-semi-talent-și-(aproape)-murit-speranță, care, după o cariera prodigioasă de western-uri siropoase și de thriller-uri de mâna a doua, dar care i-au adus oareșce recunoaștere și faimă, se vede ajuns la „capăt de linie”, trăgându-l în acest frustrant dolce-far-niente profesional și pe loialul său prieten, nimeni altul decât dublura sa de încredere, care a sărit și-n foc pentru el, la propriu, și anume Cliff Booth, interpretat de Brad Pitt! Când Rick primește o ofertă de (ne)refuzat pentru a-și activa a nu știu câta oară „Clint-Eastwood”-ul ori „Steve-Mc-Queen”-ul din el, provocarea personajului – accentuată puternic și de un excentric regizor din film, cel mai probabil o ipostaziere de tip alter-ego a lui Tarantino – este de a se reinventa! „Trebuie să fii un Hamlet rău! Savurează acest moment! Amplifică-l!?!”, pare a-i șopti regizorul din film! Din acest moment al filmului, DiCaprio face unul dintre cele mai intense și cameleonice roluri din toată cariera sa! Cât despre Pitt, acesta vorbește mai puțin, dar face mai mult! Prin comparație cu precedentele lor colaborări cu deja amicul lor Quentin, Leo vorbește puțin mai mult și parcă mai colorat ca-n „Django”, iar Brad face și desface mai ceva ca-n „Inglorious Basterds”! Și – Sfinte Sisoe – ce le mai desface, mai ales pe finalul psihedelic de apoteotic, în cel mai tarantinesc stil posibil!.

Dar, cu excepția acestui deznodământ „ușor” ficționalizat și absolut out-of-this-world, chiar și pentru lumea nebună, nebună, nebună din vara lui 1969, Quentin Tarantino se cam ține de „adevărul istoric”, după ce-l trece prin filtrul subiectiv al ochiului său vigilent cu fiecare detaliu și necruțător cu orice clișeu! Astfel, că, după 161 de minute, atât „tarantinofilul”, cât și „tarantinofobul” vor exclama – după cum au făcut-o și la avanpremiera din România – cu inflexiuni diferite, ceva de genul: „Frate, ce-a fost asta! N-a fost film! A fost un trip!” Inutil de spus că pentru cel dintâi a fost (cât de cât) un „good trip”, iar pentru cel de-al doilea, (clar), un „bad trip”!

Iar adevărul subiectiv – cel puțin al tarantinofilului autor al acestor rânduri – este că „A fost odată… la HOLLYWOOD” nu (prea) e un film, ci e mai degrabă un trip! E un Tarantino trip! E o călătorie cinematografică, o experiență cinematografică, plăcută pe alocuri – aproape la modul exclusiv în termeni de „guilty pleasure” – dar, preponderent, disconfortantă! În anumite scene ai impresia că inhalezi napalm și că te sufoci visceral și nu doar de nervi! Ciudat e că – atunci când apare ca de nicăieri „twistul” tarantinesc – peste un minut ajungi chiar să savurezi acest napalm! Exact cum spunea personajul lui Dennis Hopper în „Apocalypse Now”, pe care Quentin îl evocă în filmul său, în stilul său, pe muzica sa! Exact acel spirit „born to be wild” din „Easy Rider”-ul lui Dennis Hopper se regăsește, într-o considerabilă măsură și aici. Și cu atât mai sfâșâietoare este această percepție în contextul în care și carismaticul Peter Fonda a schimbat foarte recent această lume „wild” și uneori atât de „dark” cu una infinit mai „chill” și luminoasă!

Incredibil, dar adevărat, o rază de lumină și, implicit, de speranță, răzbate și la finalul lui „A fost odată… la HOLLYWOOD”! Semn că, întrucâtva, Quentin Tarantino, a ajuns la acea maturitate de creator adevărat! Dar până să vedem acea rază izbăvitoare, trebuie – cum altfel – să trecem prin tot infernul „menajeriei” sale clasice și furibunde cu tot „tacâmul” de intrigi, dialoguri, slang și violență, toate „marci înregistrate”! Și cum așa ceva e aproape imposibil de reinventat, măcar e de apreciat că fostul angajat-devorator de filme de artă și de consum de la micul video-store din Knoxville a făcut măcar puțin fine-tuning stilului care l-a consacrat!

Așa că cine are prejudecăți împotriva eternului copil teribil – uneori teribilist, alteori genial, dar mereu original – al celei de-a șaptea arte, să nu meargă la film! Sau – poate, totuși – să se ducă! Pentru a avea material-de-băgat-carne-tocată-în -frigiderul-plin-de-ketchup-al-lui-Tarantino! Pentru că, da, va curge mult „sânge”! Dar pentru asta trebuie, pe lângă nelipsitul stomac de fier și o răbdare de oțel! Pentru că jetul de ultra-violență psihedelic de apocaliptică începe să se reverse abia în ultimul sfert al filmului! Or, dacă pelicula durează 2 ore și 41 de minute, e clar că până și cel mai fanatic tarantinofil își va vedea anduranța împinsă mai ceva ca-n ultimele sale isprăvi cinematografice: „Inglorious Basterds”, „Django” sau „The Hateful Eight”! Dar – una peste alta – merită! Chiar dacă te vei înfuria, pentru că vei descoperi niște resorturi absolut nebănuite pe care le poate declanșa o experiență „tarantinească”! E ca și când, la al nouălea și penultimul său filn, post-adolescentul de acum un sfert de secol care stupefia lumea întreagă cu „Pulp Fiction” a zămislit în labirinticile laboratoare ale imaginației sale dezlănțuite o nouă și periculos de creativă ayahuască dramaturgică, menită a-i scoate din minți și pe cei mai hârșiți șamani într-ale terapeuticei arte ale story-telling-ului!

Și oricum, dacă nu găsești măcar o brumă narativă care să-ți picure pe fruntea încruntată de hater – cu excepția a cel puțin 3 momente suprarealiste de umor de dialog trademark Q.T. și a altor 3 faze hilare de comic de situație când până și „tarantinofobii” sinceri cu ei înșiși ar trebui să cam râdă, măcar în barbă – atunci te poți bucura de cel puțin 3 scene destul de lungi în care apare Al Pacino! Restul e tăcere! Și plăcere! Mai ales vizuală! În special acele cadre lungi în care Brad Pitt îl conduce pe DiCaprio în Cadillac-ul său de colecție, fabricat în acea perioadă incredibilă în care se petrece filmul, mai exact în anul 1966! Despre această bijuterie de mașină, Michael Madsen – care a prins și el 30 de secunde și 3 replici în film de la bunul său prieten, Quentin – povestește, într-un interviu, că este automobilul său în viața reală, recondiționat special pentru acest film. Mai mult, este același Cadillac care a fost folosit în 1992 în filmul de debut care l-a și consacrat pe Tarantino, „Reservoir Dogs”! Atunci, Madsen a devenit faimos în rolul psihopatului Mr. Blonde care a tăiat, între două mișcări de dans spontan pe un șlagăr rock, urechea unui polițist, după ce l-a ținut legat fedeleș mult timp în portbagajul deja celebrului Cadillac! Totodată, fanii „hardcore” ai lui Tarantino vor remarca faptul că este primul său film în care acesta nu ucide personajul lui Michael Madsen, după „Reservoir Dogs”, „Kill Bill 2” și „The Hateful Eight”! E adevărat, ar fi fost aproape imposibil să realizeze așa ceva în doar 30 de secunde și după doar trei replici…

În schimb, după aproape trei ore de nebunie cinematografică într-o manieră narativă pe alocuri anevoioasă, dar într-un stil dramaturgic aproape integral autentic, lui Tarantino pare a-i reuși să ipostazieze spiritul creator și nemuritor al unuia dintre idolii săi căruia îi și dedică în subtext această peliculă, și anume Sergio Leone! Dar principala dedicație de iubire – omagiul suprem, cum au scris deja critici adevărati de film de peste Ocean și din Europa – Tarantino i-o face însuși „personajului colectiv” care se regăsește în titlul filmului: „HOLLYWOOD”-ul!

Acel Hollywood din vara lui 1969 ca un cocktail deopotrivă dulce și acid care stă mereu să explodeze asemeni unui refren rock de Woodstock gen „Born to be wild” și totuși nu o face, ci. dimpotrivă, pare apoi a nu se mai termina niciodată! Așa cum pare a nu se termina nici această a noua atipică poveste cinematografică a lui Tarantino… Îl putem acuza, firește, de mistificare, de blasfemie, de sacrilegiu… Îl putem chiar arde pe rugul vanităților noastre atotștiutoare și al așteptărilor noastre înșelate! Și totuși, iubirea… pentru cinema-ul de altădată ar trebui să învingă… Și, până la urmă, (poate) o va face! Și asta pentru că, la sfârșitul filmului – dincolo de idiosincraziile inevitabile și premeditate, de trucuri scenaristice și regizorale și de „burți” mai mult sau mai puțin gonflate – chiar ai putea rămâne cu sentimentul dulce-amar al unei sfâșâietoare frumuseți, pe care, altminteri, nu mai ai cum s-o întâlnești, darămite s-o cunoști, altfel decât în cărți, muzica sau în vis… Condiția sine-qua-non e să nu rămâi doar un simplist și superficial privitor-comentator de tip „Binge-Lix”, ci un simplu, dar adânc trăitor-nuanțator al unei experiențe cinematografice aparte, care nu ți se oferă, nu ți se dăruiește în fiecare zi, în fiecare seară târzie de vară… Una proiectată pe ecranul atât de violent de strident și atât de periculos de luminos al întunecatei săli de cinema, unde, preț de 2 ore și 41 de minute, sute de oameni vin să-și trăiască un nou vis, care poate conține urme de coșmar! De comedie, dar și de dramă! De exaltări, de căderi, de ridicări și de atâtea povești de viață cu final fericit sau cu final… neașteptat! Exact cum… „A fost odată… la Hollywood!”

Inchide