Anul 2015: lebedele negre ale Orientului Mijlociu

Foarte pe scurt: lebedele negre – conceptualizate în teoria libanezo-americanului Nassim Taleb – sunt acele evenimente rare, greu sau imposibil de prevăzut, care dezvoltă însă urmări covârșitoare.

Două lebede negre au traversat scena geopolitică a Orientului Mijlociu în anul care se încheie. Prima: acordul privind programul nuclear, semnat pe 14 iulie la Viena, între grupul marilor puteri P5+1 (Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Rusia, China și Germania) și Iran, care – odată cu ridicarea sancțiunilor internaționale – îngăduie regimului de la Tehran să participe la vedere în jocurile de putere din zonă, pentru prima oară după Revoluția Islamică din 1979. A doua: intrarea Rusiei, pe 30 septembrie, în războiul prin procură din Siria, în sprijinul președintelui Bashar Al-Assad.

Toate desfășurările ulterioare au fost marcate de aceste două întâmplări excepționale și își vor pune amprenta, în continuare, asupra evoluțiilor din anul 2016.

CONTROVERSĂ Caramitru se dezlănțuie pe Facebook în urma amânării de la CCR: „Ori la bal, ori la spital. Buba cu puroi trebuie spartă”

22:11

EXTERNE Netanyahu și Trump se întâlnesc pentru a cincea oară în acest an. Care sunt mizele discuțiilor celor doi lideri

21:42

Acordul nuclear cu Iranul a stârnit nemulțumirea vehementă a Israelului și a coborât cu câteva grade spre îngheț relațiile Statelor Unite cu aliatul său strategic Arabia Saudită, relații care suferiseră o depreciere sensibilă începând cu Primăvara Arabă, când americanii l-au părăsit pe președintele Hosni Mubarak, lăsând Egiptul pradă dușmanilor de moarte ai saudiților, Frații Musulmani. De altfel, după Primăvara Arabă, regimul de la Riyadh a început, pentru întâia oară în istoria sa, o politică externă afișat ofensivă, susținând grupările jihadiste din Siria, care luptau împotriva lui Al-Assad, susținând rebelii sunniți din Irak împotriva regimului șiit de la Damasc, susținând lovitura militară a generalului Abdul Fatah Al-Sisi împotriva președintelui ales (susținut de Frații Musulmani), Muhammed Morsi și, ulterior, sprijinind financiar Egiptul noului președinte.

Atacarea Yemenului face parte din aceeași strategie saudită de consolidare a propriei puterii și restrângere a influenței Iranului, ca și inițierea marii coaliții islamice anti-teroriste, alcătuită din 34 de state sunnite.

Incidentul din 24 noiembrie, soldat cu doborârea de către aviația turcă a unui bombardier rusesc, presupus a-i fi încălcat granița aeriană, a dus la reconsiderarea sistemului de alianțe din regiune. Turcia e pe cale de a reconstrui relația cu Israelul și curtează asiduu Arabia Saudită.

Chiar astăzi, președintele  ErdoÄŸan a început o vizită de două zile la Riyadh, la invitația regelui Salman. Schimburile economice dintre cele două țări se ridică la un nivel anual de 5 miliarde de dolari, iar viziunile lor politico-strategice, în primul rând în ce privește necesitatea restrângerii influenței Iranului, sunt identice. Problema care trebuie atenuată e Egiptul, respectiv suportul Arabiei Saudite pentru regimul Al-Sisi, cel care l-a debarcat de la putere, în 2013, pe aliatul Turciei, Muhammad Morsi. Diferendul se poate rezolva, câtă vremea interesul primordial al Regatului este de a ține Egiptul departe de influența ruso-iraniană.

Așa-numita criză a refugiaților, care a ținut pagina întâi a publicațiilor din întreaga lume, a fost o noutate doar pentru Uniunea Europeană. Lipsită de o politică externă comună, fără o strategie coerentă în Orientul Mijlociu, UE a fost subiectul șantajului turc, atunci când ErdoÄŸan a deschis porțile taberelor de refugiați (de a căror soartă europenii se dezinteresaseră total, urmând să plătească acum, cu miliarde de dolari, prețul criminalului lor dezinteres).

Cât despre amenințarea autointitulatului Stat Islamic – care a pierdut deja aproximativ 25 la sută din teritoriu, dar nu și-a diminuat forța – statele din regiune nu par foarte grăbite să-l înlăture, mereu dispuse să pună pe prim plan propriile interese imediate. Prezența Daesh urgentează însă punerea în discuție a Acordului Sykes-Picot din 1916, ducând, în 2016, la trasarea unor granițe noi și la redefinirea zonelor de influență. Moment în care, probabil, alte lebede negre – strecurate printre cele albe și gri – vor brăzda apele învolburate ale Orientului Mijlociu.