Ce face un ateu de Paște?

Și de ce ar face-o, până la urmă? De ce să îți refuzi umanitatea, dacă nu îți permiți religia? Încăpățânarea în a nu accepta diferența e la fel de dăunătoare credincioșilor cât și non-credincioșilor. A disprețui credința altora e un autogol al rațiunii. Credința poate fi ignorată, combătută sau admirată. Dar nu disprețuită.

O amică militantă îmi explica serioasă zilele trecute că lupta se duce tot timpul, pe toate fronturile. Am încercat, fără succes, să îi arăt că sunt momente în care lași oamenii în pace. În pacea pe care și-o caută și o găsesc cum pot. Nu e neapărat necesar să le vorbești de popi hrăpăreți sau turnători, ori de câte ori se închină. Nu ajută la nimic să le arăți poze cu ultimul Mercedes al cine știe cărui mitropolit trecător când se roagă. Nici să le numeri banii aruncați pe catedrale când ei își cumpără lumânări, obligatoriu din surse aprobate de BOR.

Sunt destule ocazii în timpul anului în care poți discuta toate lucrurile astea. Dar în momentele cele mai importante ale creștinătății, un ateu se poate abține. Așa cum foarte mulți credinicioși nu o fac atunci când vor să intre în casa antenumitului și să îi dicteze cum să își educe copiii, cu cine să se culce și ce să urmărească la televizor. A-ți alege bine momentele e un atât un exercițiu de libertate inteligentă cât și de respect. Pentru celălalt, pentru diferență, pentru sine.

Ce face un ateu de Paște? E simplu. Se bucură.

(Cât am scris textul ăsta, am ascultat Stabat Mater a lui Giovanni Battista Pergolesi. E doar unul din milioanele de feluri în care te poți bucura de credința altora)