D`Artagnan, motherfuckers!

„Istoria e cuiul de care îmi agăț tabloul”. Spunea asta părintele lui D`Artagnan, pe nume Alexandre Dumas-père, un negru, după cum îl informează dr. King Schultz pe stăpânul Calvin Candie îndată ce acesta ordonă ca sclavul negru D`Artagnan să fie sfârtecat de câini.

Dacă la Quentin Tarantino cuiul poate și să nu existe, „istoriile” lui plutind peste capetele spectatorilor ca niște aerostate pictate, în cazul Oscarului mare 2013, „Argo”, al lui  Ben Affleck,  în spatele tabloului e o gaură în perete la fel de mare.

Operațiunea „Eagle Claw”, „Gheara Vulturului”, desfășurată în Iran,  în 1980 primăvara, a constat în darea cu roatele în sus prin nisipuri a câtorva elicoptere de luptă,  unul a mai și ciocnit un avion Hercules tot al US Army, ambele fiind făcute scrum și opt americani uciși pe loc. Niciun supertrooper din Forțele Speciale n-a apucat măcar să dea ochii cu islamiștii iranieni, darmite să îndeplinească misiunea de salvare a celor 52 de ostatici capturați la invadarea Ambasadei SUA din Teheran. Această catastrofă operațională a serviciilor secrete americane a făcut de râs America pe tot globul, influențând decisiv pierderea alegerilor de către președintele Jimmy Carter.

POLITICĂ Reacţia Elenei Lasconi la un an de la anularea alegerilor: „Sper ca oamenii de bună credință din țara pe care o iubesc să nu stea deoparte”

10:29

ULTIMA ORĂ Campania electorală s-a încheiat. MAI a anunţat măsurile pe care le-a luat pentru alegerile din 7 decembrie

10:05

Niciun cuvânt în „Argo” despre „Cufureala Vulturului”. Ni se povestește în schimb, cu ritm și suspans bine condus, cum un agent CIA a pătruns în Iranul terorizat de oamenii Ayatollahului Khomeiny și, sub acoperirea producției unui film SF, a reușit să scoată peste graniță 6 refugiați în ambasada Canadei când cu atacarea ambasadei SUA. Unele secvențe sunt recunoscute chiar de către realizatori ca ficțiune, cum ar fi spectaculoasa, dar fantasmagorica urmărire a avionului de linie Swissair de către mașinile poliției iraniene pe pista aeroportului. Despre altele nu poți spune decât că sunt neverosimile, totul fiind bazat pe amintirile „agentului Tony”.

Avem deci un frumos exemplu de diversiune bine făcută, prin care un eșec istoric e acoperit cu o reușită cinematografică incontestabilă.

„Lincoln” a fost învins nu numai de „Argo”, dar și de „Viața lui Pi” la „Regie” și „Django Unchained” la „Scenariu”. În reconstituirea foarte apropiată de realitate a lui Steven Spielberg, se comunică americanilor că poate cel mai iubit președinte al lor a mințit, consecința minciunii lui „în falș” fiind moartea a încă niște mii de americani în Războiul Civil. Că a patronat șantajul, traficul de influență, șpaga și cumpărarea directă de voturi în scopul ca al 13-lea Amendament, cel care introducea în Constituție desființarea sclaviei, să devină fapt împlinit pentru statele secesioniste din Sud.

Lui Spielberg nu i-a fost teamă că toate astea ar putea dărâma uriașa statuie a lui „Honest Abe” Lincoln din National Mall Washington DC.

Cum și Kathryn Bigelow a avut curajul să aducă pe ecran torturile la care oamenii CIA îi supun pe teroriștii islamiști ca să le smulgă un capăt de informație – celebrul, de pildă, procedeu al cârpei pe gură prin care se toarnă apă. În noaptea ucigașă din „Zero Dark Thirty”  („Un orologiu sună noaptea jumătate, la castel în poartă oare cine bate?”  ar fi traducerea românească) trupele Seals trag în tot ce mișcă,  inclusiv femei și copii, până să ajungă să-l găurească pe Osama Bin Laden în camera lui de la etaj.  Miile de oameni omorâți la Turnurile Gemene sunt considerați o justificare suficient de puternică pentru prezentarea acestor atrocități made in USA.

„Zero Dark Thirty” a luat doar un Oscar pentru montaj sunet.

Prin urmare,  la Oscarurile din acest an se poate spune că a câștigat … D`Artagnan, motherfuckers!, cum strigă Django troznind din pistoale,  adică fantezia istorică, gen dus pe culmi de Alexandre Dumas-père, în dauna realismului istoric în cinema.

În viață așa ceva poate fi de rău. În artă nu – acolo realul e doar unul dintre mijloace, nu obligatoriu un scop.

P.S.

„Amour”, Oscarul pentru film străin, are pentru mine o valoare ciudată. Nu atât filmul în sine mă emoționează, cât comparația pe care o am tot timpul în minte între acel simbol al tinereții proaspete care era Emmanuelle Riva acum mai bine de o jumătate de veac, în „Hiroshima, mon amour”,   și bătrâna în descompunere din filmul lui Haneke. Sau între decrepitul Jean Louis Trintignant și lașul viril din1970, în „Conformistul” lui Bertolucci.

Și nu pot să nu vă recomand două filme extraordinare, lăsate fără nicio statuetă: „Moonrise Kingdom” („Regatul Lunii – Răsare „), de Wes Anderson și „Flight”  („Zbor”), de Robert Zemeckis, cu un Denzel Washington față de care oscarizatul Daniel Day Lewis e cu adevărat palid.