De ce iubim stenogramele

Amenință cu închisoarea pe oricine dezvăluie câte ceva dintre coperțile dosarelor în lucru, fie că este procuror, judecător sau ziarist. Și când te gândești că moda „Hai să ne înregistrăm și, pe urmă, pac la presă!”, a fost lansată chiar de PSD.

Primele stenograme au apărut cu puțin timp înaintea alegerilor din 2004 și reproduceau discuțiile din Delegațiile Permanente ale PSD, în care liderii partidului aranjau asfaltările și pomenile electorale, controlul Curții de Conturi și intervențiile în justiție. Ministrul de Finanțe, Florin Georgescu, îi cerea premierului Năstase să-l potolească pe șeful Curții de Conturi: „Să înceteze cu toate dosarele și toate constatările că numai eu știu câte telefoane dau pe sub el. El verifică pe dl Mitrea, pe dl Cutare și mi-i găsește vinovați”. În aceeași ședință din 20 octombrie 2004, Rodica Stănoiu, ministrul Justiției la acea vreme, li se adresa colegilor: „Am întrebat, chiar și în ședințe mari, când dăm verde pentru Băsescu. S-a dat târziu dosarul lui, acuma. Cu celelalte, e o altă treabă, pe care eu am spus-o în surdină colegilor. Sunt dosare extrem de complicate și, atunci, le-am lăsat în stand-by, ca să vedem cum le lucrăm”.

Pesediștii au negat autenticitatea stenogramelor, dar nimeni nu a fost atât de naiv încât să-i creadă. Personajele, stilul de lucru, modul de a-și rezolva problemele erau ușor de recunoscut, fiindcă oamenii se mai întâlniseră cu ele. Stenogramele reprezentau confirmarea unei impresii de deja vu și, în același timp, prima pătrundere în alcovul partidului-stat, unde se petreceau fapte pedepsite de lege. Săptămâni în șir s-a vorbit despre ele, ducând, în cele din urmă, la pierderea alegerilor de către Adrian Năstase.

Alte stenograme jalonează, astăzi, drumul alegătorilor spre urne și au același efect asupra candidatului PSD, Victor Ponta, protejatul lui Adrian Năstase. Asemenea mentorului său de acum zece ani, dl Ponta tronează peste o structură coruptă, în deplină solidaritate cu aceasta și în armonie cu cei mai de seamă exponenți ai ei. De aceea, este greu de imaginat că prezidențiabilul nu știa cine și ce fură. Penalii interceptați, de altfel, nu se tem și nu se feresc de domnia sa, ci îl alintă tandru „șeful cel mare”. Stenogramele, fie că îl pomenesc sau nu, îi strică imaginea mai ales în ochii alegătorilor săraci, care nu se poate să nu simtă un gust amar când aud ce jaf fac aceia care îl înconjoară. Și, cum DNA duduie, alte stenograme lecturate în piața publică l-ar putea termina.

Dar electoratului îi plac stenogramele comandate de procurori. Prin transcrierea înregistrărilor cu Cătălin Voicu („Colegule, ascultă ce-ți spun! Dacă mă duc acolo, în trei ani de zile pot face toată rețeaua din Romania! Acu’, dacă pierdem alegerile, rețeaua e în funcțiune”), cu Adrian Duicu („Când venii cu treaba asta, zic: Este soția… A! Da. Știa subiectu’ de ea, că vrea să vină la Parchetu’ General, că la DNA, a avut o problemă și că n-a pus-o acolo”), cu Viorel Hrebenciuc („Acum, să-l folosesc pe Ilie Sârbu. Să-l calce pe cap”) și alții, alegătorii pătrund în intimitatea actului de corupție, a cărui anatomie se dezvăluie în toată splendoarea. Din dialogurile slobode dintre baronii penali, oamenii pot observa cum se construiește o rețea în interiorul partidului și în afara lui, cum funcționează, care e ierarhia și cine șeful ei, cum se întâlnește și, uneori, cum împarte prada cu rețeaua altui partid, cu oameni de afaceri și prinți moștenitori. Astfel, caracatița se formează filă cu filă, sub ochii cetățeanului, palpitanta lectură lăsându-l, deseori, interzis. Iar, când realitatea bate filmul, interceptații nu se mai obosesc să o conteste.

Iubim, așadar, stenogramele pentru că ni-i arată pe politicieni goi, dezbrăcați de aparențe și spoială morală. Este singura postură din care nu mai pot să ne înșele.