Evanghelia după Sfântâniță. Iisus n-a avut niciun prieten

Evanghelia după Sfântâniță. Iisus n-a avut niciun prieten
Cum arăta Iisus?

Era înalt, era scund, era brunet, era roșcat, cumva era gras? Toate reprezentările lui întruchipează un concept, nu un om: Iisus trebuie să fi fost slab, fără musculatură, efilat, cu trăsături prelungi și plete, ca să servească ideii de spiritualizare, dematerializare, suferință, înălțare. Nimănui nu i-a trecut prin gând să-l înfățișeze pe Mântuitor cu burtă, cum apare Buddha.

Evangheliștii au procedat foarte inteligent neoferind detalii fizice despre Hristos, pentru că asta i-ar fi scăzut din aura divină, l-ar fi ancorat în terestru și omenesc.

Cu o excepție: „Și când s-au împlinit opt zile și a fost să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus…” (Luca, 2, 21). Iisus era circumcis, semnul legăturii evreilor cu Dumnezeul lor. Dar cei mai mulți creștini nu conștientizează acest amănunt în imaginea oficială, fixată prin propagandă, a costelivului pletos de pe cruce.

Personajului Iisus îi lipsesc și anumite trăsături sufletești. Nu îl vedem a se teme de nimeni și de nimic, nu urăște pe nimeni, nu are nici îndoială,  nu râde și nici nu îi face pe alții să râdă,  fiind complet lipsit de simțul umorului.

Este, în schimb, vizionar, vindecător, precog, telepat, psychokinet – e atoateștiutor, vede în viitor, citește gândurile oamenilor, anulează forța gravitației.

Dar golul cel mai mare în existența Lui este absența prieteniei. Iisus Hristos a avut doar fani și dușmani. Și oameni care i-au stârnit mila. Cu toții, ființe inferioare Lui în plan moral, ca inteligență, cunoaștere și tărie de caracter.

Iisus nu a avut niciun prieten adevărat, femeie sau bărbat. Căci prietenul e pe același palier al existenței cu tine. Nu este sub nivelul tău, cum sunt chiar și cei mai apropiați Lui, apostolii, neînstare, cu spiritul învins de carne, să rămână un ceas de vreme treji, cât se roagă Mântuitorul în grădina Ghetsimani. Ei îl iubesc,  îl ascultă, dar de multe ori nu îl înțeleg.

Hristos nu coboară mai jos pe scara atașamentului uman – nu are niciun câine al lui, o pisică sau o pasăre.

Iar Dumnezeu este Deasupra, este Sus – în întrupare, Fiul nutrește față de El kenosis, golirea de sine și supunere totală voinței Lui, nu poate fi vorba ca Tatăl ceresc să-i fie prieten.

Prins între Pământ și Cer, Iisus nu are cu cine să vorbească, nu e nimeni care să-L asculte, să tacă și să-L înțeleagă, în ultima noapte, când întristarea de moarte îi cuprinde sufletul.

Dar câți dintre noi avem pe cineva în stare de asta?

Am fost în grădina Ghetsimani, era spre seară. Măslinii negri-cenușii sunt enormi, cu trunchiuri pietrificate, vechi de secole. Cel mai mare dintre pomii tristeții arată ca un saurian preistoric prins într-un șuvoi de lavă; se zice că era un puiet fraged pe când Iisus a rostit cu ochii spre cerul greu, fără stea: „Părintele Meu, de este cu putință, treacă pe alături de Mine paharul acesta!.. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Matei, 26, 49).

L-am zărit atunci pe Iisus, pe Iisusul meu, un tânăr blond spălăcit, cu freza lipită pe frunte de transpirație, întunecat la față, privind cu dispreț și disperare. Semăna cu Innokenti Smoktunovski în Hamlet, poate pentru că nimeni nu spune ca rusul: „Vremea-i scoasă din țâțâni… O, piază blestemată, ce m-ai adus pe lume doar s-o-ndrept…”.

Iisus și Hamlet au în jur de 30 de ani, sunt inteligenți, sănătoși, cunoscători, capabili de iubire. Ar putea să aibă o familie, copii, să muncească,  să creeze, să caute fericirea, să trăiască. Dar amândoi sunt apăsați de scenariul de fier, la Iisus bătut în cuie, pe care l-a scris pentru ei Tatăl: Hamlet trebuie să facă voia Fantomei și să-i ducă răzbunarea până la capăt, restaurând ordinea morală a lumii sub semnul „Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte”, Iisus trebuie să ridice cu zilele vieții sale, cu vorbele, cu faptele, cu clipa morții – așa cum alții folosesc mortarul și pietrele – o biserică nevăzută.

„Sau ți se pare că nu pot să-L rog pe Tatăl Meu să trimită mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri în ajutor?” (Matei, 26,53) îl întreabă retoric Iisus pe cel ce vrea să-L apere cu sabia. Ar putea să-L roage, dar nu-L roagă, pentru că întreaga Lui traiectorie de viață de desfășoară sub semnul împlinirii inexorabile a Mitului. Spre deosebire de oamenii obișnuiți, care își străbat inconștienți segmentul de existență ce li s-a dat, Iisus știe cine e, de unde vine și unde se duce. El este elementul-cheie al unui plan menit să dezvolte în mentalul colectiv cea mai puternică armă de manipulare a tuturor timpurilor: Mitul.

Nicio clipă existența Mântuitorului nu poate sta sub semnul hazardului, totul este măsurat, cântărit, împărțit, de la botez, până la ultimul suspin, pe cruce: „Săvârșitu-s-a!”.

Iisus știe toate acestea, dar este singur printre măslini. Îl copleșesc tristețea și îndoiala. Știe că urmează chinurile și moartea, știe mai bine decât oricine că așa e scris, dar nu se poate opri să-i ceară Tatălui grațierea. O face absurd și inutil, fără să spere o clipă că ar putea s-o obțină, căci Dumnezeu e cel ce L-a trimis pe Pământ să sufere și să moară. Dar ce altceva să facă, biet Hristos, dacă nu are un prieten care să vadă ce e în sufletul Lui?

Singurătatea din grădina Ghetsimani este însă vuiet de lume pe lângă ce-L așteaptă pe cruce. Acolo, împuns de lance, străpuns de cuie, șiroind de sânge, cu gura arsă de oțetul pe care soldatul i-L dăduse drept apă, geme din adâncul sufletului Său nemuritor: „Doamne, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”.

Într-o primă interpretare, cea mai simplistă, asta poate însemna: „De ce i-ai lăsat, Doamne, să Mă tortureze și să Mă ucidă, pe Mine, Fiul Tău?”. Ceea ce nu are sens, întrucât am văzut cât de conștient și determinat este Iisus să-și ducă suferințele, batjocura și moartea până la capăt, pentru ca Învierea să fie cu atât mai strălucitoare.

Altceva, teribil, spune strigătul lui Hristos.Pentru o clipă, chinul L-a învins și L-a făcut să uite de ce se află pe cruce. Pentru o clipă, din Fiul Domnului n-a mai rămas decât un om sfâșiat de durere… Rănile, sudoarea, sângele, scânteierea crudă a soarelui peste pământul pietros al Golgotei, nu mai sunt scrise, nu mai sunt scenariu, sunt reale…

Și atunci, în clipa aceea, ca să se apere, Iisus L-a căutat în El cu disperare pe Tatăl.

Și nu L-a găsit.

Asta îi fusese ascuns chiar și Lui în scriptul divin pe care îl știa rând cu rând: că, la sfârșit, Dumnezeul care îl ținuse să meargă pe ape, să tămăduiască slăbănogii și leproșii, să învie morții și să scoată diavolii din om – va pleca de la El. Căci și asta stătea scris.

Pentru ca efectul Iisus să acționeze nu doar asupra mâinii de primitivi din Israelul acelor vremuri,  ci asupra a generații succedate în milenii, El trebuie să fie aruncat mai jos decât cel de pe urmă credincios, care, după ce a pierdut totul, după ce a fost trădat și părăsit de toți, și își așteaptă moartea, mai are sprijinul ultim – al Celui de Sus.

N-a știut, nu i-a fost dat să știe lui Iisus, că i se va rândui și patima cea mai grea: moartea fără Dumnezeu.

Fără de care, Învierea întru Domnul nu e deplină.

Creștinul care a înțeles asta va înțelege și de ce la „Hristos a înviat!” se răspunde cu întărirea – „Adevărat a înviat!”.

Inchide