Istoricul Marius Oprea: Despărțirea de Vladimir Bukovski

Redactor:
Marius Oprea
Istoricul Marius Oprea: Despărțirea de Vladimir Bukovski
Istoricul Marius Oprea relatează întâmplări despre scriitorul Vladimir Bukovski, relația pe care a avut-o cu acesta și care a fost momentul în care s-au întâlnit pentru prima dată. Disidentul rus a murit duminică, la vârsta de 76 de ani, într-un spital din Marea Britanie.

Era în amiaza amiaza zilei de 6 iulie a anului 2002, la Sighet, pe malul Tisei, la granița cu Ucraina. Stăteam la umbra unui arțar falnic, alături de Vladimir Bukovski, pe care îl cunoscusem cu cîteva zile înainte, invitați fiind – și el, și eu – la Școala de vară de la Memorial, inițiată de Ana Blandiana și Romulus Rusan, al cărei rector era cunoscutul istoric Stephane Curtois. Arțarul acela, pe care nu-l voi uita niciodată era ceea ce mai rămăsese din promenada unui fost hotel interbelic, devenit în anii comunismului casă de copii și azil psihiatric.

Vorbeam despre experiențele proprii din anii comunismului, atît de diferite, dar cu un punct comun: acela sintetizat anterior de el, în romanul autobiografic „Și se întoarce vîntul”, în următoarea frază: „regulile stabilite de autorități și de care îmi amintesc au fost întodeauna anormale, contraziceau bunul simț și se puneau în aplicare cu amenințarea sancțiunilor. Nu se poate spune că aceasta modifica psihologia oamenilor sau îi obișnuia să fie supuși, dar, în schimb, toți se trezeau vinovați în fața statului, fiecare putea să fie pedepsit”.

Și Vladimir Bukovski a fost pedepsit cu asupra de măsură de regimul sovietic, pentru că nu înțelegea să să supună normelor stupide ale acestuia. Încă de la vîrsta de 21 de ani, pentru că nu se sfia să spună în gura mare, precum strigătul copilului din basmul lui Andersen: „regele e gol”, că regimul comunist încalcă cele mai elementare norme ale umanului, a fost închis fără proces din 1963 pînă în 1976, cînd a fost eliberat și „schimbat” la inițiativa dizidentului Andrei Saharov cu comunismul chilian Luis Corvalan care era prizonierul regimului Pinochet. Bukovski și-a petrecut peste 12 ani, cu intermitenețe scurte de libertate, în închisoare, în lagăre și spitale psihiatrice.

A experimentat toate formele de opoziție: manifestații publice, petiții, greva foamei (de peste 20 de ori, atît în închisoare, cît și în libertate) și multe altele, creînd întodeauna probleme regimului, prin logica simplă a problemelor privind respectarea drepturilor omului, pe care le ridica în fața autorităților, dar și toate formele de tortură la care a fost supus. A fost reținut de mai multe ori de KGB pentru „activități subversive”, urmînd trimiterea lui în lagăr (inclusiv în cele de drept comun, unde se spera că va fi ucis) sau internarea în spitale psihiatrice.

A devenit foarte cunoscut în Occident după ce, la finele unei asemenea experiențe, a reușit să publice în Franța o carte în care relata toate acestea sub titlul „Dizidența – o nouă maladie mentală în URSS”. Calvarul, pentru sine (dar și pentru KGB) a luat sfîrșit, cînd Bukovski a fost eliberat în 1976 și a fost trimis în Occident.

Și-a continuat studiile în neurofiziologie la Cambridge și a rămas același critic vehement al comunismului. . În 1991 a fost chemat la Moscova de Boris Elțîn, pentru a sprijini procesul împotriva comuniștilor conservatori de la Kremlin, prilej cu care a copiat cantități imense, strict secrete, din arhivele PCUS, publicate ulterior în cartea sa „Judgement in Moscow” (1995) care a provocat un scandal imens în vest, pentru că dovedea legăturile subterane ale guvernelor democratice occidentale cu Moscova. Bukovski mi-a povestit cum a copiat documentele: era interzis să intri măcar cu un creion în arhivele Kremlinului, dar nimeni nu l-a împedicat să introducă aclolo un scaner portabil; le-a demonsrat responsabililor arhivei că dispozitivul nu este interzis de regulament…

Acest om mi-a fost foarte drag și lui îi datorez mare parte din ceea ce sînt. Despre întîlnirea noastră sub arțarul de pe malul Tisei a scris el însuși, în 2004, următoarele rînduri, pe care le reproduc, deși n-aș vrea să apară drept laudă de sine, mai ales în aceste circumstanțe ale dispariției prietenului meu: „Am o lungă experiență în cunoașterea oamenilor – aceasta a fost una dintre principalele reguli ale supraviețuirii în Gulag. Uneori, se întîmplă dintr-o privire, alteori durează pînă cînd îți dai seama de ceea ce e în sufletul celui cu care vorbești. De foarte multe ori, nu contează limba în care te exprimi – în lagăre, mă puteam înțelege la fel de bine cum o făceam cu rușii și cu alți oameni – caucazieni sau asiatici din Uniunea Sovietică. Ceea ce conta era că exprimăm un crez comun, total opus celor ce ne oprimau și ne băgaseră în lagăr. Cînd l-am cunoscut pe Marius Oprea la Sighet, în 2002, am constatat că vorbim la fel – amîndoi urîm comunismul, poliția politică, delațiunea și lipsa de fermitate umană pe care sistemul o inoculează în oameni. Am stat la prima noastră întîlnire pe malul unui rîu și povesteam – el despre Securitate, eu despre KGB. La un moment dat, am observat un om care de ore întregi scotea pietre din rîu, le arunca pe mal și apoi la loc, în apă; era un bolnav psihic, lăsat liber de la un azil din apropiere. L-am întrebat pe Marius ce face omul acela. Mi-a spus, simplu, că omul acela construiește încă socialismul. De atunci Marius Oprea mi-a devenit unul dintre apropiați. Țin la Marius pentru că privește ferm și critic atît spre trecut, cît și în prezent. El s-a dovedit, în toate cărțile și articolele sale, un perseverent și curajos istoric al Securității. Faptul că acum împinge cercetările sale pînă la analiza rolului pe care îl joacă Securitatea și foștii activiști comuniști în România de astăzi îmi arată că nu am greșit în judecata mea, socotindu-l pe Marius Oprea printre prietenii mei apropiați. Datorită curajoasei lui acțiuni de deconspirare a Securității a avut și are probleme – dar i-am promis (și eu mă țin întodeauna de cuvînt) că îi voi sări în ajutor întodeauna la nevoie”. A și făcut-o: a trimis instanțelor de judecată în fața cărora mă aflam „inculpat” de foști securiști precum Ristea Priboi sau Marian Ureche lungi depoziții scrise, în susținerea mea.

În vara anulului 2004, m-a invitat în locuința sa de la Cambridge, iar din dialogurile noastre de atunci s-a născut o carte – „Chipul morții. Dialog cu Vladimir Bukovski despre natura comunismului”, carte apărută ulterior la editura Polirom, în care am publicat inclusiv documente privind discuții secrete, purtate în doi, de Mihail Gorbaciov și Ion Iliescu, în 5 aprilie 1991, pe care Bukovski mi le-a încredințat și care l-au înfuriat la culme pe președintele liniștii noastre. La plecarea mea de la Cambridge (mă duceam către Londra, unde Vladimir îmi aranjase o întîlnire cu cunoscutul defector al FSB Alexandr Litvinenko, cu care de asemnea am păstrat apoi o lungă relație epistolară), el mi-a dăruit ochelarii săi de soare, cu care se „degizase” și intrase ilegal cu doi ani în urmă în Federația Rusă, unde avusese întîlniri cu cîțiva dizidenți ruși. Trebuia, spunea el, să mă „deghizez” și eu, pentru a le face viața mai grea agenților ruși care îl urmăreau pe Sașa Litvinenko și care au profitat imediat după ce i-a fost retrasă protecția MI5 sub care se afla, ucigîndu-l la un an după ce ne-am întîlnit – fapt care l-a tulburat enorm pe Bukovski, dar și pe mine…

Simt că am fost cu Vladimir prieten parcă de o viață. Acest om a făcut imens pentru democrație și asta se va vedea cu siguranță puțin mai tîrziu, cînd toată viața sa dedicată libertății oamenilor va fi evaluată istoric. Îmi va lipsi, de acum înainte vocea sa baritonală, de la telefon, cu care mă saluta, la fel ca în nenumăratele emailuri pe care mi le-a trimis: „Hello, Marius…”.

De-acum, s-a dus să se desfete în cer, la umbra arțarului nostru de pe malul Tisei, cu nelipsita sa țigară între degete. Poate că îl voi regăsi acolo, unde îl și văd acum, privind compătimitor la bolnavii psihic, care scot pietre din rîu și le aruncă apoi înapoi, pentru a clădi astfel socialismul…

 

Inchide