Locul unde nimic nu se ascunde, numai durerea

Unde decât într-o poveste te poți ascunde de gunoaiele zilei?

Era o vreme când citeam cu nesaț poveștile lui Yakumo Koizumi – irlandezul Lafcadio Hearn care a devenit un neîntrecut hanashika (povestitor).

Una dintre cele mai frumoase – frumoasă și „distinsă ca susurul unei ape” – e a muntelui Hōrai. Un fel de utopie pe dos, ceea ce Claude Lévi-Strauss, când a descoperit Țara Soarelui Răsare, a numit „topsy-turvy”: japonezii introduc acului în ață, încalecă prin dreapta, caii sunt băgați în grajd cu spatele, roata olarului e învârtită (invers decât în Occident) în sensul acelor de ceasornic, iar subiectul șade la sfârșitul propoziției.

Să luăm aminte:

„Fiindcă în Hōrai nu se cunoaște răul, inimile oamenilor nu îmbătrânesc niciodată. Având sufletul tânăr, oamenii zâmbesc de la naștere până la moarte, cu excepția clipelor în care zeii le trimit întristare. Atunci își ascund chipurile, până le trece mâhnirea. Cei din Hōrai se iubesc și au încredere unul în altul, de parcă ar fi o unică familie. Vorbele femeilor sună ca un ciripit, pentru că cugetele lor sunt ușoare ca ale păsărilor. Fluturarea mânecilor de la chimonouri arată ca bătaia unor aripi mari și liniștite. În Hōrai nimic nu se ascunde, numai durerea, căci nu există motive de rușine. Nimic nu se încuie, căci nu există hoție. Iar pentru că oamenii de aici sunt fermecați – deși muritori – toate lucrurile din Hōrai, exceptând Palatul Regelui-Dragon, sunt mici și ciudate. Acești oameni ciudați chiar mănâncă orez din boluri foarte mici și beau vin din cupe foarte-foarte mici”.