Mă duc la vot să ne putem închipui, eu și cu tine, viitorul. Să îți pot explica, atunci când ai să întrebi, de ce e de trăit, totuși, în România

Mă uit la tine. Colorezi. Cu părul lăsat dezordonat pe umeri, cu nasul murdar de acuarelă, întinzi apă cu fire plăpânde, de roz, pe-o foaie groasă, albă, gata să sari în ea la sfârșit și să rămâi, bine-mersi, acolo.

Mă uit la tine peste masa asta mică, a ta, tot roz – cum altfel? -, în timp ce pensula ți se afundă în albastru și umple la întâmplare buzele prințesei pe care m-ai tot rugat să ți-o desenez. „Stai”, îmi vine să-ți spun, „nu cu albastru și nu depăși conturul!”. Dar tac.

Nu depăși conturul! Nu rupe foaia! Nu te băga în vorbă când avem musafiri! Nu striga, ne aud vecinii! Nu te opri pe stradă cu străinii! Nu deschide ușa nimănui! Nu spune la școală ce vorbim acasă! Nu te băga în față! Sunt, toate, „nu”-urile mele, nu-ți aparțin. Le-am auzit, ani la rând, la coadă la pâine, la școală, la masa mea ne-roz de acum 30 de ani. Le-am primit semnele de exclamare ca pe un dat. Nu! Și gata.

FLASH NEWS Sorin Grindeanu anunță reducerea taxelor locale: „Există mari șanse ca aceste impozite locale să fie reduse”

23:56

NEWS ALERT Datoria publică a României a spart pragul critic de 60% din PIB, linie roșie care obligă guvernul, prin lege, să ia măsuri urgente. Guvernul Bolojan a adăugat 81 de miliarde de lei la povară și a trecut peste limita asumată de România în fața UE

22:50

În anii aceia, când bomboanele cu alune și caloriferele calde făceau diferența între ei și noi, restul, nu ne mai săturam de „nu”-uri. Nu avem apă caldă. N-au băgat, nici azi, smântână. Nu mai primesc ăștia, la colț, borcane.

În anii următori, ne-au năpădit altele. Nu mai suntem nici 10 în fabrică. N-avem bani. Nu mai e de trăit în România.

Le-am luat cu mine pe toate. Și nu mă mir când văd puști care, fără să le fi trăit, le duc și ei, mai departe. „Nu votez; n-am pe cine”, „Nu-i treaba mea, nu-mi pasă”. Toți au părinți pentru care „Nu” e un dat. Nici ei, nici ai lor, nici cei cei care le-au strigat ani la rând „Nu” peste masă, descompunându-și așa, rând pe rând, fricile nu mai sunt azi capabili să sară ca tine, la final, într-o pată roz fără o tușă groasă drept contur.

Mă uit la tine peste masa ta mică și nu văd mai departe. Știu că ne-am născut, și tu și eu, la fix 30 de ani distanță, într-un loc fără memorie, în care toți luăm pe loc, și nu musai cu argumente, decizii pentru viitor. Un timp pe care suntem, iată, incapabili, măcar să ni-l închipuim. Așa că sar în pata roz cu tine. Mă duc la vot să ne putem închipui, eu și cu tine, viitorul. Să îți pot explica, atunci când ai să întrebi, de ce e de trăit, totuși, în România. Mă duc pentru că vreau să fim mulți, foarte mulți cei care pot să depășească astăzi conturul.