Miile de Bodnariu pentru care nu strigă nimeni

Toată această coeziune iscată între românii, dar și străinii care împart aceleași valori creștine cu privire la familie, se petrece fără a privi măcar o secundă în ograda noastră. Găsim timp și energie să ne scandalizăm pentru 5 copii aflați în prezent în grija autorităților din Norvegia, dar trecem zilnic, nepăsători, pe lângă zeci de copii din România care își împart copilăria cu colțul străzii, unde își cerșesc dreptul de a supraviețui.

Ne anesteziem indignarea pentru nedreptatea lor cu gândul că „asta-i viața”, iar atunci când ne mai lovește un puseu de mărinimie, le dăm câțiva bănuți prin care doar le prelungim acestor copii amărâți contractul cu strada. Ce se întâmplă mai departe cu ei, nu ne privește. Noi ne-am adus contribuția de buni creștini.

Nu reacționăm când întâmpinăm la semafoare copii care spală parbrize. Nu îi întrebăm de ce nu sunt la școală la ora aceea. La fel, privim distrați, în zilele friguroase de iarnă, când în autobuz se urcă câte un copil zgribulit care-și ține de cald cu un miel în brațe, în speranța că ar putea impresiona călătorii darnici, dar nu ne sinchisim să sesizăm pe cineva. Nici măcar pe noi înșine.

LIVE UPDATE Război în Ucraina, ziua 1.419. Atacuri aeriene rusești devastatoare la Harkov. Cel puțin patru morți

08:33

SPORT A plecat peste hotare și a devenit cea mai MEDALIATĂ româncă dintr-o disciplină sportivă inedită

08:30

Ne legitimăm revolta față de lipsa de sensibilitate a statului norvegian care profanează monolitul familial, și, totuși nimeni nu protestează că autoritățile române, care au obligația să gestioneze cazurile sociale de aici, nu fac mai nimic.

Suntem conștienți că există mulți copii din România care trăiesc periferic, în condiții inumane, care nu au viitor. Auzim de copii folosiți și abuzați sau chiar vânduți de propriii părinți, dar ne resemnăm mult mai ușor pentru soarta lor aici, în România. De ce nu simțim revoltă  în cazurile lor? Poate pentru că ei sunt aici și îi vedem zilnic, ne comparăm soarta cu a lor, și găsim de fiecare dată satisfacție în ideea că nu suntem în situația lor, că noi avem mai mult noroc, că noi nu am putea fi în locul lor.

Așa se naște o falie între Noi și Ei, unde noi nu vrem să facem parte din universul lor. La Noi e bine și nici nu vrem ca Ei să pătrundă în lumea noastră prea mult. Îi plătim cu mărunțiș, ca să dispară din raza noastră vizuală. Îi lăsăm marginalizați pentru comoditatea noastră și aruncăm asupra lor stigmatul aparteneței la o clasă socială inferioară. Și îi uităm.

În schimb, ne ridicăm și țipăm atunci când românilor asemeni nouă, cu chipul alb, curat și senin, muncitori în țări străine, li se „fură” copiii. Iar acest lucru nu vine din grija pentru copii, ci pentru că alții ca noi se află în situația asta și ne apucă spaima: am putea fi noi în locul lor.

Ne fălim cu instinctul de a le lua partea românilor năpăstuiți din Norvegia, printr-un gest ambalat în nobila idee că e bine să aperi copiii. Dar de ce îi apărăm numai pe unii despre a căror situație nu știm mare lucru la ora actuală – din moment ce ancheta este confidențială – și îi neglijăm pe atâția alții despre care știm atât de multe?

Nu ar fi mai practic și constructiv să ne folosim energia consumată în revolta față de autoritățile norvegiene pentru a urni instituțiile de la noi să facă ceva pentru a proteja copiii din România? Putem schimba sistemul social din Norvegia? Nu, dar am putea crea o șansă pentru copiii români.