O specie periculoasă de privilegiați își ia un ultim ajutor social de la stat

Redactor:
Sorina Ionașc
O specie periculoasă de privilegiați își ia un ultim ajutor social de la stat
Vom sta pasivi sau vom lua atitudine?

Acum vreo două luni, vorbeam cu un deputat, relativ tânăr, care punea problema indemnizațiilor de care beneficiază parlamentarii. Sunt prea mici, raportat la nivelul european, spunea el, și ar trebui majorate. Adevărat, i-am răspuns eu. Dar dvs. vă meritați și banii ăștia „puțini” pe care îi primiți? A ridicat din umeri, s-a uitat în jos și a tăcut.

Acum ajung să văd, negru pe alb, cum unii deputați vor o lege care să le dea niște pensii speciale, ca să „repare” nedreptatea pe care le-a făcut-o Emil Boc în 2010, care le-a tăiat 25% din indemnizație și le-a luat și pensiile speciale. Și apoi, în 2013, li s-au mai tăiat și banii de drum, li s-au luat și hotelurile, mașinile și avionul, după cum mi s-a plâns un deputat.

Concret, ei ar vrea ca pentru un mandat să primească o indemnizație specială de 1.200 de lei, pe lângă leafa de deputat sau senator. Pentru două mandate, circa 2.400 de lei, iar de la trei mandate în sus – 4.000 de lei. Totul, spun ei, ca să se apropie de nivelul celorlalte state civilizate din Uniunea Europeană.

E ușor ironic să-i vezi pe parlamentari dornici să se alinieze cu europenii. Pentru că o fac doar atunci când e vorba de privilegii (fie indemnizații și pensii, fie imunitate). Dar atunci când e vorba, de exemplu, de majorarea alocațiilor pentru copii, de făcut drumuri și autostrăzi (știu, e treaba Guvernului, care spune că e treaba Parlamentului să-i aprobe Pactul pentru Autostrăzi), de scăderea birocrației, de respectarea statului de drept și de a nu mai pune piedici în calea justiției, atunci nu-i mai interesează de ce spun și ce fac europenii.

Sunt 560 de parlamentari. Fiecare dintre ei câștigă, cu tot cu sumele forfetare, cazare și transport, aproximativ 17.000 lei pe lună (numai indemnizația e aproximativ 5.000 de lei). Insuficient aparent. Dacă nu i-aș cunoaște, mai-mai că le-aș da dreptate. Dar cum îi văd săptămânal (aș fi vrut să spun zilnic, dar nu-i găsești mai mult de două, maximum trei zile pe săptămână în Parlament), și cum le urmăresc activitatea on și off the record, pot spune că cei mai mulți dintre ei nu doar că nu-și merită banii pe care îi primesc ca parlamentari, ci nici măcar funcția nu și-o merită.

În primul rând, numărul de ore muncite într-un an de un parlamentar nu depășește 400, în condițiile în care un angajat cu un program normal, de opt ore pe zi, ajunge la vreo 2.000 de ore pe an. Apoi, un parlamentar are vreo patru luni de vacanță pe an, asta dacă nu este an electoral, când se mai adaugă alte circa două luni, în timp ce un angajat normal are dreptul la 21 de zile libere. În al treilea rând, un angajat normal nu stă ore în șir la bufet, la o țigară, la o cafea sau o prăjiturică. Practic, munca parlamentarului de rând se reduce la câteva dezbateri în comisii, unde, în general, se respectă mandatul politic (rar sunt cazurile în care un deputat sau un senator chiar își prezintă și susține punctul personal de vedere), la câteva voturi date la comanda partidului în plen și, eventual, din nou cazuri excepționale, ceva activitate în circumscripții.

Rezultatele sunt aproape zero. Legi cu impact pozitiv nu am văzut, dorința reală de a îmbunătăți ceva în România mai mult lipsește, însă mâna merge repede pe cartela de vot când vine vorba de ordonanțe de urgență. Sau, și mai frumos, de activitate pe ascuns când vine vorba despre legi dubioase.

Nu pot să accept să văd, din nou, privilegii (financiare sau nu) pentru aleși, dar nenorocita aia de alocație pentru copii rămâne tot 42 de lei, salariul unui medic tot nu depășește 1.500 de lei, autostrăzile rămân același mit urban, iar gropile din asfalt stau, în continuare, la loc de cinste.

Atunci, îmi vine natural aceeași întrebare: cum mai poate fi salvat Parlamentul României, o instituție fundamentală în orice democrație, de ofensiva bezmetică a propriilor parlamentari? Pentru că, la cât de eficientă este lucrarea demolatoare a acestor senatori și deputați, crește nu doar riscul debalansării raportului între puterile statului, ci și cel al autoritarismelor de tot felul și al soluțiilor radicale, invocate, ca un memento al unor boli vechi, încă de la Eminescu: „Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni/ Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni”.

Inchide