Oamenii, acest mic detaliu care îi încurcă teribil

De-a lungul timpului, am auzit de câteva ori o întrebare al cărei rost nu l-am înțeles niciodată: „Dacă ai fi în mijlocul unui incendiu și ai avea de ales între a salva un om și un tablou neprețuit de Rembrandt, ce ai alege?” Asta pentru că întotdeauna alegi, din toată inima, viața. Apoi mintea urmează firesc drumul inimii și îi spune că a făcut alegerea cea bună: viața însăși este cea mai desăvârșită formă de artă, omul pe care l-ai salvat ar putea face, în cursul existenței sale, lucruri mai valoroase pentru ceilalți decât pictura în sine, ar putea deveni într-o zi bunicul copilului care l-ar putea salva într-o bună zi pe nepotul tău. Și chiar dacă nu va fi deloc așa, secunda în care alegi omul este un moment de sănătate mintală, de încredere constructivă în viață, în lume și viitor.

Mi-a revenit această întrebare în minte după ce am citit scrisoarea prin care Patriarhul Daniel le cere șefilor Consiliilor Județene să dea câte 300.000 de lei din bani publici pentru proiectul său faraonic, catedrala Mântuirii Neamului. Iar mulți dintre aceștia spun că vor prevedea această sumă în bugetul pe anul viitor, ca o ilustrare perfectă a modului în care capii bisericii și cei ai țării sunt dispuși să sacrifice oamenii, de dragul PROIECTULUI.

JUSTIȚIERapperul Wiz Khalifa, audiat prin videoconferință în dosarul consumului de canabis de la festival. Ce le-a spus magistraților de la Curtea de Apel București – Surse

18:19

REACȚIEAlfred Simonis își critică propriul guvern: „Trebuie să apăr interesele județului Timiș”

18:17

Patriarhul Daniel impune pe agenda publică o nouă temă care ar trebui să cutremure toată ființa creștină mai tare decât spaima față de ziua de mâine și grija față de familia proprie. Acestea devin detalii nesemnificative în fața grandorii lucrării ce stă a fi înfăptuite, în timp ce drama e alta: criza economică amenință „importantul șantier bisericesc”, după cum se arată în scrisoarea trimisă președinților de CJ-uri pentru a cere ajutor în sumă fixă. Iar autoritățile locale încep să discute cu toată seriozitatea despre cum să pună marele șantier al lui Daniel la adăpost de recesiune, în timp ce criza lovește în voie umilele case ale românilor de rând. Mai marii județelor trec în buget sume pentru „bunul mers al întregii lucrări” de la București, când știu că nu le vor ajunge banii pentru bunul mers al microbuzelor care trebuie să ducă elevii risipiți prin cătune la școală. Și trebuie să aibă în vedere, la cererea patriarhului, „plata materialelor și manoperei necesare lucrărilor la structura” Catedralei Mântuirii Neamului, când cei mai săraci dintre locuitorii județelor lor ajung să trăiască pe stradă în absența oricăror lucrări la structura unor locuințe sociale.

Nimeni nu spune că zidurile bisericilor ar trebui să fie făcute din chirpici sau din pereții peșterilor, nimeni nu le cere oamenilor Domnului ca, odată cu haina preoției, să îmbrace haina sărăciei lucii. Dar când mai marii bisericii se ridică în înaltul cerului cu elicopterul și hotărăsc cât de înaltă va fi turla, au datoria să se uite mai întâi în jos la eforturile pe care trebuie să le facă oamenii de care depinde ridicarea ei. Devine evident acum cât de greu le este românilor să strângă cele 400 de milioane de lei necesare pentru ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, bani care trebuie să vină de la Patriarhie, Ministerul Culturii și Cultelor, autoritățile administrației publice locale și colectă publică, adică de la fiecare dintre noi. Iar promisiunea că fala Catedralei se va duce peste mări și țări nu poate ține loc de consolare pentru cei care trebuie să trăiască mai prost de dragul unui așezământ pe care nu și l-au dorit și pe care unii îl vor vedea doar la televizor.

A trecut ceva vreme de la nefericita declarație a fostului ministru al Culturii Daniel Barbu, care era revoltat de câte festivaluri Shakespeare ar putea organiza la Craiova dacă programul de tratare și prevenție al HIV/SIDA ar fi redus la jumătate. Enormitatea, răscumpărată printr-o demisie târzie, pare, la o primă vedere, doar gafa unui ministru zănatic. Însă că acest mod de a gândi nu ține doar de o modalitate nătângă de exprimare a unui singur om, ci este adânc înrădăcinat în ființa tuturor celor aflați la putere.

Vă dați seama câte lucruri ar putea face ei, dacă noi, cu nevoile noastre, nu am toca atâția bani? Câte catedrale ale neamului s-ar putea ridica dacă am mai tăia din sumele alocate pentru Sănătate și Educație? Și cât de frumos ar ști ei, mai marii bisericii cu mai marii statului, să convertească fiecare cărămidă și fiecare vitraliu în capital politic? Nu contează că oamenii vor simți pe pielea lor cât de prost trăiesc aici, pe Pământ. Cu discursurile și binecuvântările potrivite li se va părea că au Paradisul la picioare.