Opriți lacrimile, porniți creierele

Prăbușirea controlată a avionului ușor pilotat de Adrian Iovan, în negura pădurilor din Munții Apuseni, a creat în spațiul public o tahicardie emoțională din cauza căreia au zburat în stânga și în dreapta multe inepții și acuzații dure, uneori țintite greșit. Au curs lacrimi înghețate, s-au făurit eroi, ai cunoscut la orice cotitură, pe orice culoar, pe orice ecran tv și la orice cafeluță, câte un expert nebănuit în triangulație, avionică sau operațiuni de căutare și salvare.

Doi oameni au murit în acest accident care, oricât de tragic ar părea și oricât de deosebiți ar fi acești doi oameni – o tânără studentă dedicată trup și suflet meseriei pentru care se pregătea și un pilot remarcabil, rămâne tot un accident. În esență, la fel ca cele în care, anual, în România, își pierd viața cam 2.000 de oameni pe șosele, din care cinstit ar fi să îi scădem pe cei care conduc beți sau își iau singuri viața prin manevrele pe care le fac la volan. Da, și acolo curg lacrimi, chiar dacă nu îngheață pe obraji și nu sunt transmise bolnăvicios pe toate canalele media.

Din păcate, la acest accident năpraznic s-a mai adăugat ceva. Așa cum norocul apare când oportunitatea se întâlnește cu pregătirea, tot la fel ar trebui, poate, să sune și o definiție românească a ghinionului: el se naște când prostia sau nepregătirea se întâlnesc cu birocrația. Pentru că, după accident, la asta am asistat. Totuși, până la urmă, cinic vorbind, ghinionul românesc, care a transformat o operațiune dificilă de căutare și salvare într-un dezastru de coordonare și de imagine, a avut pagube limitate: 5 oameni trăiesc, din 7. Salvarea a durat 6 ore, nu 15, nu 24. Pentru o prăbușire de avion, în pustiul pădurii dintr-un vârf de munte, statistic vorbind nu e chiar rău. Totuși, poate că dacă haosul birocratic care a pus stăpânire pe această operațiune de salvare nu ar fi existat, iar timpul intervenției ar fi fost mai scurt, am fi vorbit de Aura Ion la prezent, nu ca de o fată care a murit de frig. Din ce spun legiștii, pentru Adrian Iovan nu s-ar mai fi putut face prea multe.

Să înghețăm, așadar, lacrimile pentru câteva clipe, și să cugetăm, oricât de greu ar fi să trecem peste ochii aceia mari și buni, deschiși către viitor, ai Aurei Ion, și peste zâmbetul plin de viață al lui Adrian Iovan.

1. Accidentul din DEX: eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal al lucrurilor, provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar moartea. Dacă așa ceva s-a întâmplat sau nu pe muntele Petreasa, pe 20 ianuarie 2014, vom afla după ce comisia tehnică de investigare a accidentelor aviatice își va publica raportul. Până atunci, din informațiile actuale, putem spune că Adrian Iovan a plecat la drum în condiții meteo nu tocmai bune, dar pe care, bazându-se pe experiența sa, a crezut că le poate depăși. Pe traseu, acestea s-au înrăutățit, așa cum absolut imprevizibil se întâmplă deasupra munților. A apărut givrajul – gheața pe avion, un motor a cedat și apoi a urmat căderea controlată de un pilot care a reușit, cu prețul vieții, să nu facă praf și pulbere un avion de mici dimensiuni și pe oamenii de la bord.

Da, poate că acest eveniment nu ar mai fi fost așa fortuit și imprevizibil, dacă medicii români și piloții care îi ajută să-și ducă misiunea la bun sfârșit nu ar fi nevoiți, din ignoranța politicienilor care împart bugete, să zboare cu avioane vechi de 36 de ani, prost echipate tehnic, nedotate cu un simplu GPS, care tremură din toate tablele.

2. Salvatori versus localnici. În primul rând, acel versus nu ar trebui să existe. Ne-am obișnuit să așteptăm ca pompierii, salvatorii, polițiștii, jandarmii să fie niște Supermani în uniformă. Ei TREBUIE să facă și să dreagă. Uităm însă că acești supereroi sunt oameni ca mine și ca tine, care pot greși, pot ceda fizic și psihic, iar pe deasupra mai sunt și plătiți la un nivel absolut frustrant în raport cu ce se așteaptă de la ei. Dar ei mereu TREBUIE…

Nu pot să îl condamn pe generalul IGSU Ion Burlui pentru scrisoarea caustică pe care a trimis-o după demisie. Da, Bear Gryllși de canapea și montaniarzi de Poiana Brașov, iarna nu-i ca vara, iar la munte nu este ca la câmpie. Omul nu a fost deloc ironic, ci doar a vrut să vă amintească faptul că vecinul vostru, pompierul de la etajul 5, nu e nici pușcaș marin, nici Rambo, nici Robocop și nici nu are aripi să zboare precum îngerii salvatori pe care îi credem mereu că sunt, atunci când vreo tragedie ne trezește din somn.

Ne-am indignat cu toții că niște țărani au ajuns la avionul prăbușit, înaintea celor plătiți de noi toți să salveze vieți. Și totuși, te invit să cugeți la următorul scenariu: dacă mi-aș pierde copilul în pădurea lângă care tu ai trăit o viață întreagă, în cine crezi că aș avea mai multă bază – în tine, care știi pădurea aia ca pe propriul buzunar, sau în Supermanii în uniformă, veniți dintr-un oraș de la zeci de kilometri distanță?

3. Localizarea eșuată și căutările de 6 ore. Acest subiect a încins atât de mult dezbaterile, încât probabil că și o bunicuță care s-a uitat la televizor va ști acum să „dea share” la coordonatele de poziție din Google Maps, dacă îi dai pe mână un smartphone. Privind la programe pe Discovery și la filme despre minunile tehnicii, poate că am ajuns să ne-așteptăm ca tehnica să fie 100% de partea și la picioarele noastre.

Ce te faci însă când se rupe o antenă, iar aparatul de localizare de la bordul avionului (ELT – emergency locator transmitter) funcționează doar într-o frecvență veche (121.5 MHz), în format analog, care nu mai este interceptată de sateliții rusești coordonați de la Moscova, încă din 2009? Ce a mai rămas din tehnica aceasta minunată a oferit o acuratețe a poziției cuprinsă între 15 și 25 de kilometri, fără suport GPS, ceea ce poate rezulta într-o estimare a ariei de căutare de până la 800 de kilometri pătrați, conform cifrelor oficiale COSPAS-SARSAT.

Ce te faci când localizarea STS oferită celor care sună la 112, așa cum a făcut-o eroic medicul Radu Zamfir, oferă o imprecizie a ariei de căutare de 200 de kilometri? Pentru că pe munte, în pădure, semnalul telefonic și cel GPS nu sunt ca pe străzile din București sau din Cluj, pentru că, după cum explică salvamontiștii tuturor experților în triangulație, acel „tri” vine de la trei celule GSM, iar când semnalul se lovește doar de două sau de una, locația devine vagă.

Ce te faci când, mai ceva ca în filmele alea de acțiune americane la care visăm cu toții în situații de-astea, medicul Zamfir trimite salvatorilor locația din Google Maps-ul instalat pe telefon, iar aceștia nu sunt în stare să o transpună în latitudine și longitudine pe înțelesul aparaturii clasice de localizare sau să o transmită la centrul de comandă? Nu-i așa că poate mirosi din nou a ghinion românesc, adică la întâlnirea prostiei cu nepregătirea și birocrația? Până la urmă, ce te faci dacă toți pasagerii leșinau la impact sau dacă în locul pasionatului de tehnologie și de motociclism Zamfir se afla un medic inapt tehnic sau cu un telefon mai antic? Unde-i Google Maps atunci?

Ne-am obișnuit să cerem tot ce citim pe internet despre tehnologie, dar uităm că trăim într-o țară în care cetățenii și statul deopotrivă pompează bani în biserici, nu în școli sau în cercetare, și în care bugetele se fac pe șervețelele politicienilor, nu în birourile specialiștilor și practicienilor. Trăim într-o țară în care fiecare serviciu secret și forță de intervenție are câte un mecanism tehnic de localizare și interceptare, unele mai performante, altele luate de la prieteni politici, dar niciunul interconectat, pentru ca la o adică să poată reuni eforturile logisitice ale tuturor serviciilor pentru o nucă tare ca acest accident.

4. Mai presus de toate lacrimile înghețate și de demonstrațiile cu smartphone, stă problema endemică ce ne-a lovit în față după acest accident: în situații de criză, mecanismele acestui stat care e membru NATO și se trage de șireturi cu SUA la Deveselu, cu tot ce presupun ele, de la autorități implicate până la proceduri de urmat, pot da rateuri usturătoare.

Pentru că avem enșpe legi care definesc situația de urgență și lanțul de comandă care se ocupă de ea, pentru că avem instituții de intervenție necoordonate între ele, cu tehnică de multe ori depășită. Pentru că avem șefi numiți politic, după pile și găști, nu după competențe și merite, la aceste instituții de la care așteptăm să meargă unse ca un Kalașnikov, nu poticnit după prieteniile politice care fac bugetele și schimbă șefii ca pe șosete.

Acest mecanism de criză trebuie să funcționeze uns, indiferent de ministrul care îl coordonează. Pentru că ce poți să aștepți de la un pitecantrop profesional și uman ca Radu Stroe, care își permite să hăhăie după ce doi oameni au murit, în urma unei operațiuni mai bâlbâite și mai împiedicate ca o babă suferind de Parkinson, rânjind de pe bancheta din spate a limuzinei că își reproșează că totul s-a întâmplat în mandatul său și că nu a existat o celulă de criză la MAI?

PS. În ce privește palierul politic de pedeapsă și împărțire a responsabilităților, se dovedește încă odată că el funcționează doar la șoc și la dezastru și nici măcar atunci nu merge până la capăt. Chiar dacă inițial Victor Ponta a încercat un troc politic cu PNL, făcându-l scăpat pe Radu Stroe, acesta a picat, alături de ceilalți responsabili – șeful ROMATSA și secretarul de stat MAI care coordonează inspectoratele pentru situații de urgență. Pe când își reperează onoarea șeful STS Marcel Opriș și brusc-deveniții oameni invizibili Ramona Mănescu de la Transporturi și Eugen Nicolăescu de la Sănătate? Am asistat, ca mai mereu, la o singură demisie de onoare, de la omul care poartă cea mai mică parte din vină – șeful IGSU Ion Burlui, capul salvatorilor, ultima verigă și cea mai chinuită din lanțul de comandă al unei operațiuni ca cea din Apuseni.

PENTRU COMENTARII VĂ AȘTEPT ȘI PE PAGINA DE FACEBOOK ANDREI LUCA POPESCU