Photoshop cu Iulia Timoșenko, mama răniților de pe Maidan

Iulia- mama, îmbrățișându-și cu lacrimi în ochi fiica activistă. Iulia- îmbrăcată în negru, cu flori albe în brațe, zâmbind în avion, în drum spre Kiev. Iulia- în scaunul cu rotile roz, pe scena Maidanului, în fața posterului uriaș cu ea photoshopată cu exces de zel. Iulia- plângând morții din sicriele care circulau prin mulțime și îndemnând poporul să lupte în continuare. Oamenii din mulțime strigă: „Iulia!”. Femeile plâng. Fiii obosiți care au luptat pe Grușevski aplaudă, dar nu și-o amintesc pe Iulia stând pe aceeași scenă, acum nouă ani. Iulia, vorbind despre viitorul țării de parcă s-a decis deja că ea o va conduce.

Dincolo de emoția momentului, de durerea unei țări profund rănite și divizate, care nu mai crede în nimeni, dar are nevoie de speranță, ziua de 23 februarie 2014 nu vine cu promisiunea unui nou și prosper început. Ea aduce șansa unei noi încercări grele. La fel ca 23 ianuarie 2005, la finalul Revoluției Portocalii, și ziua de azi, cu un Ianukovici pe fugă, o Timoșenko în libertate, un Turcinov președinte interimar, aduce o realitate dură: în Ucraina, câștigătorii puterii primesc de fapt mandatul de a rezolva problemele cronice care țin țara într-o spirală a Maidanului: Kucima-Maidan, Iușcenko vs. Ianukovici-Maidan, Kiciko & co. vs. Ianukovici – Maidan.

NEWS ALERT Fără precedent: Rusia își retrage ambasadorul de la Londra. Andrey Kelin a plecat fără a avea un succesor

17:55

ULTIMA ORĂ O dronă rusească a fost găsită în apropiere de Costinești. Armata a intervenit pentru preluarea dispozitivului

17:55

Realitatea din afara Maidanului este că Ucraina stă de mult timp pe buza falimentului și are nevoie de bani – preferabil, europeni – și gaz – rusesc. Divizată de un clivaj care riscă acum să arunce țara într-un război civil din cauza dorințelor de secesiune ale estului pro-rus, țara are nevoie să fie unită, o putere pe care Iulia Timoșenko a demonstrat că nu o are. Iar Ucraina este divizată dincolo de simplul conflict est-vest, iar geografia protestelor întărește acest lucru.

Dincolo de asta, mai e un sistem politic profund disfuncțional, în care se practică o politică a amatorilor și a parveniților, termeni care ne sunt și nouă prea cunoscuți. Ianukovici e pe undeva prin Donețk, spune Turcinov. Gata, a fost demis (cât de solid e temeiul legal al acestui gest, e altă discuție), dar pe cine pui în loc? Pe Iulia? Oamenii au plâns cu ea sâmbătă, dar se prea poate să nu o fi privit ca pe un lider care să scoată țara din bezna în care s-a cufundat. Mai degrabă, au văzut în ea simbolul abuzurilor lui Ianukovici, o mamă a răniților națiunii. Timoșenko, un animal politic de excepție, a știut mereu să exploateze cartea „mamei”, un simbol atât de important pe Maidan (exemple recente: mama care stă scut în fața Berkuților, mama care plânge răniții, mama care îi hrănește, la fel cum hrănea națiunea în timpul Marii Foamete). Iulia-mama.

Iulia-politiciana a dezamăgit deja în câteva rânduri Maidanul, iar oamenii nu uită atât de repede. Inginer-economist născut în 1960 în Dnepropetrovsk, Iulia Timoșenko și-a deschis apetitul pentru afaceri cu un magazin de închiriat casete video. Ianukovici, de exemplu, a început furând căciuli de pe capul trecătorilor, ascuns după garduri, povestesc ucrainenii. A și fost arestat pentru asta.

În spiritul capitalist al anilor ’90, Timoșenko a condus o companie care deținea monopolul gazelor rusești în Ucraina. Așa a apărut Iulia-prințesa gazului și unul dintre cei mai mari oligarhi ai Ucrainei. Același gaz avea să o bage mai târziu în închisoare. Pe urmă, Iulia și-a împletit părul blond, și-a construit un personaj de patriot pornit la luptă și a intrat în politică. De aici, a început una dintre cele mai complicate drame politice ale lumii contemporane. Relațiile cu Leonid Kucima, pe urmă cu Iușcenko, bătăliile cu Ianukovici, Revoluția Portocalie, venirile și plecările de la putere, toate afacerile dubioase și scandalurile în care a fost implicată o dezbracă pe Iulia de mantia unei Ioane d’Arc a Ucrainei, a unei eroine naționale, lăsând-o goală în fața istoriei, cu urâțenia care rămâne când demontezi un mit în care oamenii au nevoie să creadă.

Am acum în față, în timp ce scriu, un calendar pentru 2014 cu chipul Iuliei Timoșenko pe care l-am primit acum câteva săptămâni pe EuroMaidan, la ieșirea dintr-una din clădirile ocupate. „Ucraina e Europa”, scrie lângă fața Iuliei, care zâmbește larg. În șirul de cifre și numere de pe spate stă și șansa, ultima probabil, care i se mai dă. Iulia nu are mai mult timp la dispoziție. Nici Ucraina nu mai poate aștepta.

Istoria a demonstrat, însă, că o societate se schimbă foarte greu, de-a lungul multor generații, după numeroase încercări. Vestea bună e că Ucraina a mai încercat.

Poate ar merita povestit un moment care a avut loc pe scena EuroMaidanului după discursul Iuliei Timoșenko. Iurii Luțenko, fost ministru de Interne, a luat microfonul pentru a le mulțumi tuturor, de la studenți, la guvernele străine, pentru ajutorul acordat Ucrainei în ultimele luni. După Polonia, a fost menționat numele României. Reamintesc, cu această ocazie, vorbele primului-ministru Victor Ponta, în timpul vizitei la Chișinău de zilele trecute, când a fost întrebat de ce Corlățean nu a fost la dreapta polonezului Sikorski la negocierile cu Ianukovici: „Nu puteam fi 28 de miniștri acolo. Strategic, pentru România, cel mai important parteneriat estic e cu Republica Moldova și investim toate resursele în el. Cu puterile noastre limitate, trebuie să le folosim pe toate pentru a dezvolta parteneriatul România-R. Moldova”. Am văzut, pe Maidan, multe steaguri ale Poloniei. Nu am văzut nici măcar un tricolor românesc.

Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis