Putem progresa și mergând înapoi

Anul acesta le-a vorbit despre adevărata revoluție a creștinilor: întoarcerea la rădăcini.

Credinciosul, le-a spus, este prin excelență omul care își amintește. „Credința se hrănește din amintire. Amintirea alianței pe care Dumnezeul părinților și bunicilor noștri a făcut-o cu noi. Nu este Dumnezeul ultimului moment, un Dumnezeu fără istorie de familie (…). Istoria de familie nu se demodează. Hainele și frizurile bunicilor pot părea vetuste, fotografiile sunt sepia, dar dragostea și curajul alor noștri, care s-au dăruit cu totul ca noi să putem fi aici și să avem ceea ce avem, sunt flacăra aprinsă în fiecare suflet nobil (…) A înainta în credință nu este doar îndemnul voluntarist de a crede mai mult pe viitor, este și un exercițiu de a rememora harurile fundamentale. Se poate progresa și mergând înapoi, pentru a căuta iarăși comori și experiențe uitate, în care se află cheile pentru înțelegerea prezentului. Acesta este demersul cu adevărat revoluționar: întoarcerea la rădăcini. Cu cât e mai limpede amintirea trecutului, cu atât mai clar se deschide viitorul, fiindcă se poate deosebi drumul cu adevărat nou de cărările deja bătute care n-au dus nicăieri”.

Credinței și progresului în credință Papa le-a fixat ca punct de sprijin Crucea. A urmat cea mai spectaculoasă metaforă a pontificatului său: „Imaginea care îmi vine în minte e a jucătorului de baschet cu piciorul fixat ca un pivot în teren, mișcându-se ca să protejeze mingea sau ca să găsească un spațiu să paseze, sau ca să-și ia avânt spre coș. Pentru noi, piciorul acela înfipt în teren, pe care ne sprijinim, e Crucea lui Cristos. Pe zidul capelei Catedralei Sfântul Arhanghel Mihail din Buenos Aires, scrie: Stat crux cum volvitur orbis – Crucea stă fixă, în timp ce lumea se învârte”.