Topul credinței la români

Redactor:
Raluca Ion
Topul credinței la români
De 20 de ani, două instituții, biserica și armata, conduc în topul încrederii românilor, care ar trebui să se numească, de fapt, topul credinței românilor

De 20 de ani, două instituții, biserica și armata, conduc în topul încrederii românilor, care ar trebui să se numească, de fapt, topul credinței românilor. Asta pentru că încrederea se bazează de regulă pe fapte, presupune un amestec de integritate, responsabilitate, moralitate și eficiență, care îi dă încrezătorului temeiuri de a socoti că nu va fi dezamăgit de către cel în care își spune speranțele. Credința, pe de altă parte, nu are nevoie de dovezi, este indiferentă la circumstanțele realității reci care, oricum ar părea și ar fi, nu reușește să o clintească.

Românii continuă să investească un procent uriaș din capitalul lor de încredere în aceste două instituții închise și la fel de nereformate ca celelalte, instituții care le-au dat de atâtea ori motive de dezamăgire. Au făcut-o încă de pe vremea când armata era obligatorie în România, iar în fiecare familie exista un fiu, un nepot, un frate sau un văr care își începea viața făcând penitență de pifan, cu mâncare proastă, bocanci rupți, boli, umilințe și, câteodată, chiar bătăi într-o unitate militară aflată departe de casă. Ca să-i îndulcească soarta, rudele băteau, cu sarsanaua plină, potecă la mai marii unității, un „indispensabil” act de corupție, multiplicat de zeci, sute, mii, zeci de mii de ori.

Tinerii nu mai sunt azi luați azi cu arcanul la oaste, dar oamenii care făceau sistemul atât de imposibil de suportat nu au dispărut cu totul. Anul trecut, de pildă, Ministerul Apărării Naționale a declanșat o anchetă, după ce a primit mai multe sesizări conform cărora militarii trebuie să dea șpagă pentru a fi trimiși în misiuni în Afganistan, unde înfruntă riscuri uriașe de dragul unui salariu mai bun decât în România. Tot Ministerul Apărării este cel care susține că România a reușit performanța unică în lume de a nu avea niciun caz de stres postraumatic în rândurile celor peste 30.000 de militari trimiși în misiune în Irak ori Afganistan. Asta până când Gândul l-a descoperit, în cadrul proiectului Sindromul NU, pe omul care nu există, un militar care a ajuns în pragul sinuciderii după ce a venit din misiune din Afganistan și de care Statul Major s-a descotorosit cu o pensie de 571 de lei pe lună.

Militarii români, cu a lor existența plină de privațiuni și sacrificii, soldații și ofițerii care își riscă viața în teatrele de operații de unde se întorc, când se mai întorc, cu coșmaruri care îi bântuie pentru totdeauna, merită tot respectul nostru. Oamenii aceia în uniformă pe care îi vedem aducând în mijlocul inundațiilor o gamelă de mâncare caldă și o pâine celor loviți de soartă sunt demni de toată admirația. Dar topul încrederii românilor se referă la instituții, nu la oameni, și este greu să crezi într-un sistem închis și adesea discreționar a cărui deviză este „ordinul nu se discută, ci se execută”. Este periculos când oferi prea mult credit unor astfel de instituții, în primul rând pentru oamenii din interiorul lor care merită cea mai mare prețuire. Câtă vreme lucrezi într-un loc atât de apreciat de o țară întreagă este și mai dificil să ridici capul din pământ atunci când sunt comise abuzuri sau să ceri condiții mai bune, care ar putea face diferența dintre viață și moarte.

Cea de-a doua instituție în care românii își pun mari speranțe este cea al cărui rol este să aducă în lume mesajul plin de iubire, altruism și smerenie al religiei ortodoxe. Biserica Ortodoxă Română a dezamăgit însă de multe ori tocmai prin caracterul nesmerit al acțiunilor și planurilor sale. Pentru terminarea construcției la Catedrala Mânturii Neamului, impunătorul său proiect în valoare de 400 de milioane de euro, Patriarhul Daniel a cerut recent de la fiecare consiliu județean din țară un ajutor de 300.000 de lei. Contribuția se adaugă sumelor primite deja prin Ministerul Culturii și Cultelor și stingherește bugetul fiecăruia dintre români. Motive mai mari de dezamăgire sunt însă legătura bisericii cu politicul de toate culorile, vădită în atâtea rânduri, implicarea redusă a acesteia în acțiunile de caritate care le-ar putea face o viață mai bună celor mai defavorizați dintre semenii noștri, ori spiritul întreprinzător al unora dintre preoți, pentru care credința are un preț măsurat în monedă lumească, nu cerească. Cu toate astea însă, încrederea românilor în biserică rămâne neștirbită, iar poporul român are și o expresie prin care iartă pe jumatate greșelile celor în sutană: „Fă ce zice popa, nu ce face popa”. Este adevărat că se întâmplă, nu de puține ori, ca popa să fie un om cu har, care-și trăiește frumos viața și reușește să aducă lumină în existența credincioșilor. Românii indică drept demnă de încredere însă instituția bisericii, iar aceasta nu ne-a dat, de-a lungul istoriei, motive să ne punem prea mari speranțe în ea.

Există, poate, un alt motiv decât realitatea obiectivă care ne facem să credem atât de mult în Biserică și armată. Biserica propovăduiește religia, iar religia ne oferă șansa la mântuire. Rolul unei armate este ca în cazul unui război să apere granița și viața cetățenilor țării sale, iar pe timp de pace ne  place să credem că veghează din umbră asupra noastră, ca un uriaș tăcut. În ambele situații, sperăm, de fapt, că o forță superioară ne va apăra, cândva, de undeva, într-o lume în care nimeni nu o face. De aici și încrederea pe care majoritatea covârșitoare a românilor și-o declară tare și răspicat pentru cele două instituții. Ce se va întâmpla atunci când oamenii își vor da seama, odată cu trecerea timpului, că acestea nu sunt cu mult diferite de alte instituții ale statului român? Unde se va duce această încredere pierdută? Va dispărea pur și simplu sau se va întoarce, iar și iar, în același loc, odată cu primele moaște scoase în văzul credincioșilor sau cu prima paradă de 1 Decembrie?

 

Inchide