Visează blocării pisici electrice?

Ca să povestească despre natura umană în contextul societății tehnologice, Philip K. Dick imaginează o întunecată lume a viitorului în care toate speciile de animale de pe Pământ au dispărut, exterminate de specia homo sapiens. Oamenii au acum pisici, papagali și câini artificiali, electronici. Cum deosebești un om de un android de ultimă generație? Măsurându-i reacția emoțională la evocarea violenței față de animale reale, vii. Omul empatizează cu animalul, androidul nu,  el poate, cel mult, să viseze oi electrice.
     Idee singulară în cinemaul românesc,  și Adrian Sitaru folosește făpturile neomenești – un câine, o pisică, un iepure, un porumbel, o găină … – ca fixator și revelator al umanului, nu într-un viitor distopic, dar în România de la bloc a zilelor noastre.  La fel ca în Dick, în „Domestic”-ul lui Sitaru animalele tulbură automatismul cotidian al vieții unor oameni obișnuiți.
     Totul în jurul blocărilor, telefonul mobil, computerul, televizorul, toate obiectele dintr-un apartament, hrana din frigider, mobila din bucătărie și dormitor, foarte asemănătoare cu ce se poate vedea în oricare alt apartament din bloc,  le imprimă un comportament standardizat, replici standard, reacții pe cât de gălăgioase, pe atât de mecanice.
     Animalul – viu, nongeometric, imprevizibil, vulnerabil – îi silește pe administratorul de bloc, pe soția lui, pe un tânăr care împușcă francul, pe tatăl care se înțelege greu cu propriul său copil să abandoneze prefabricatele verbale și gestuale, să-și întrebe sufletul ce e de făcut – sufletul de care s-au obișnuit să facă abstracție.
     Cine sunt eu cu adevărat? e o întrebare de care mai toți oamenii fug, se fac că n-aud, o acoperă cu un banc sau o „cugetare” – atunci când cel care întreabă e o ființă umană,  fie și tu însuți. Dar când iepurele sau porumbelul te întreabă fără cuvinte cine ești, n-ai cum să mai fugi.
     Animalele mici, de casă, sau de aiurea, sunt purtătoare de metafizic în materialismul vulgar și palavragist al scării de bloc românești.
     Sunt psihopompe, însoțesc sufletul mortului în drumul către lumea cealaltă și îi păstrează amintirea în sufletele celor vii – motănița cu ochi albaștri Țiți.
     Sunt apotropaice, țin răul departe de om câtă vreme sunt în viață – găina tăiată în cadă de fetiță, iepurele drag băiețelului, gătit pentru masa de Crăciun.
     Sau, deși nu vorbesc, pot mijloci comunicarea între oameni apropiați și înstrăinați, întru mântuirea lor – vietăți intercesoare, porumbelul.
     Cu această multiplicare la lungmetraj a excepționalului său scurt „Colivia”, Adrian Sitaru întărește marca originală pe care o aduce în filmul românesc. Nuanță a sentimentului, delicatețe, finețe, precizie, frumusețe mignonă a secvenței cinematografice. Sculpturi psihologice în bobul de orez cumpărat de la hypermarket.
     Un singur lucru i-a ieșit mai slab în acest „Domestic”:  paradoxal, chiar „Colivia”, acum episod, remake cu Gheorghe Ifrim  și Ioana Flora în locul lui Adrian Titieni și Clara Vodă. Nu din vina actorilor, porumbelul nu mai e fermecat, nu ne mai ridică pe aripile lui fragile deasupra blocului sărăcăcios – e doar o pasăre bolnavă.