Am verificat dacă „merge” singura minune dumnezeiască din România. Ce se întâmplă la fântână

Redactor:
Marian Sultănoiu
Nu se poate să fie cineva care să nu fi auzit de minunea de la Maglavit? Ba, unii chiar au mers s-o vadă.

Nu se poate să fie cineva care să nu fi auzit de minunea de la Maglavit? Ba, unii chiar au mers s-o vadă. Câțiva, de la Regele Carol al II-lea la Gigi Becali, s-au implicat direct în fenomen. Noi ne-am dus să nu murim ignoranți…

Când te cheamă Maglavitul

După minunea „lansării la apă” a podului Calafat – Vidin, când lucrurile s-au mai liniștit, pe la șapte seara, am plecat spre Craiova. Am ieșit de pe podul Noua Europă, am traversat un pod, și el nou, de la „porțile” Calafatului, și ne-am înscris pe E 79, un drum ciuruit și peticit, lung de vreo 80 de km, care leagă Dunărea de Bănie.

După câțiva kilometri, odată trecuți de Golenți, aflăm că, la stânga, drumul merge la Turnu Severin, dar nu înainte să treacă prin Maglavit. Ca să vii în Dolj, să ajungi la Calafat și să treci pe lângă Maglavit fără să-ți pese, nu e doar o prostie, e chiar un sacrilegiu.

Așa că am luat-o la stânga, și duși am fost, alți doi kilometri, până în buza satului martor al minunilor, „arătărilor” și dialogurilor lui Petrache Lupu cu Dumnezeu „Moșu” Mântuitorul, în urmă cu aproape 80 de ani.

E timpul, aici, să facem o scurtă incursiune în istorie: să spunem cine e Petrache Lupu, ce-l leagă pe el de Dumnezeu (Moșu), ce-i cu Magalvitul, pe cine și de ce interesează.

Ei bine, iată istoria, pe scurt.

Cum i s-a arătat Dumnezeu lui Petrache Lupu

Petrache Lupu s-a născut la 14 octombrie 1907, în satul Maglavit. Rămâne orfan, de mic, prin moartea tatălui, are parte de o mamă muncită și puțin iubitoare, iar relele nu se opresc aici. Se îmbolnăvește de vărsat și rămâne surd și aproape mut. Tatăl vitreg îl are ca sarea-n ochi, în schimb îl muncește pe rupte, ceea ce-l determină pe tânărul Petrache să-și caute refugiu în afara satului, ca îngrijitor de vite, iar mai pe urmă și de oi, înjghebându-și o stână în marginea pădurii.

Om bun, iubitor de animale și de oameni, Petrache se căsătorește și are doi copii, al doilea, pe nume Mihai, fiind botezat de Carol al II-lea, prin reprezentantul său oficial, generalul Sichitiu, din Statul Major. La 31 mai 1935, într-o vineri, pe când împlinise 29 de ani, s-a întâmplat minunea. Petrache l-a văzut pe Dumnezeu. Nu doar o dată, ci de trei ori. Afară de 31, l-a mai văzut pe 7 iunie, vinerea următoare, și pe 14 ale lunii, tot într-o vineri. „Mi s-a arătat ca un moș, care stătea ca la două palme de pământ, în aer, și era acoperit, tot, de părul lui alb și lung” avea să povestească, mai târziu, Petrache, preotului din sat.

De ce i s-a arătat Mântuitorul așa des?! Pentru că lui Petrache îi era frică de râsu” lumii și nu-i venea să le spunea oamenilor ce-i ceruse Dumnezeu să le spună: „Nu-ți fie frică! – i-a zis. Să te duci să spui la lume, la părintele, la primărie și la biserică, că dacă oamenii nu se potolesc, dacă nu țin sărbătorile, dacă nu se lasă de rele și dacă nu vin la biserică, atunci, foc, atunci le rup muncile”.

Și el, ca să nu se facă de râs, nu l-a ascultat o dată, nu l-a ascultat de două ori. Până când, în ultima vineri, s-a dus Dumnezeu cu el l-a stână, să-l însuflețească. Și atunci i-a spus Petrache nevesti-si, minunea. Pe urmă, sâmbătă, a spus-o la oameni, primarului; și duminică, la slujbă, la biserică, iar.

Așa a început. Mai întâi au venit oamenii din împrejurimi, la biserică, în duminica Rusaliilor; pe urmă, au venit oameni să-l vadă, să-l atingă, să-l asculte – îi revenise vorbirea și se descurca binișor. Apoi au început să vină cei bolnavi: orbi, muți, ologi, surzi, incurabili. Pelerinii. Mai întâi cu sutele, pe urmă cu miile, mai târziu cu zecile de mii, ba, chiar, într-o zi au fost peste sută.
Au apărut reglementările, regulamentele sătești, taxele, primarul, „perceptorii”, popii, cutiile milei, trenurile, birjele, căruțele, vapoarele pe Dunăre, politicienii, presa, cârdășiile, sacii cu bani, cântăriți la sfârșitul zilei, delapidările, doctorii, șmenarii, hoții; au apărut tarabagii cu icoane și cărți „sfinte”, un organ de presă propriu fenomenului, „Cuvântul Maglavitului”, Regele Carol al II-lea, care i-a botezat un copil, printr-un oficial, generalul Sichitiu, de la Statul Major.

Total desprins de avalanșa „minunilor” din jurul său, Petrache Lupu predica, predica și iar predica.      

Gura presei

Fenomenul a continuat ca o tornadă socială. Iată ce scriau ziarele vremii despre minunea de la Maglavit, pasaje reluate și în presa de astăzi.

„De nouă săptămâni de zile comuna Maglavit din județul Dolj, unde ciobanul Petrache Lupu a văzut pe Dumnezeu, e vizitată zilnic de mii de pelerini din toate părțile țării, care vin să se intereseze la fața locului și să vadă personal pe fericitul cioban” inserează „Voința Banatului”  din 11 august 1935.

Și, tot același ziar, după alte două săptămâni: „În fiecare Sâmbătă și Duminecă zeci de pelerini iau drumul Maglavitului pentru a vedea pe omul care a vorbit cu Dumnezeu. Sătenii seara la sfat, discută cu mult interes despre convorbirea ciobanului Petrache Lupu avută cu Dumnezeu. Lumea așteaptă reducerea sau gratuitatea pe C.F.R. pentru a se putea transporta pe pământul călcat de Dumnezeu. (…) Pentru Sâmbătă se proiectează o mare excursie la care vor participa și preoți. În comuna Maglavit vin pelerini din cele mai îndepărtate colțuri ale țării. Din străinătate au venit vizitatori din Olanda, Elveția și Germania. Zilnic se vând mii de vederi cu chipul ciobanului Petrache Lupu, bani cari se adună pentru zidirea bisericii din Maglavit. Ciobanul nu vrea să primească nici un fel de pomană, și predică la toată lumea să se cumințească”.

S-a auzit la București. Ziarul Universul se implică și titrează la 24 iulie 1935: „Pretinsa minune de la Maglavit”. Iată ce spune, între altele: „Dacă ciobanul din Maglavit a putut, într-un acces de nebunie poate, de zdruncinare nervoasă sau dintr-o simplă aiureală, să spună că «i s-a arătat Dumnezeu» și dacă s-au găsit câțiva naivi care să creadă o asemenea enormitate, nu este iertat celor din capul autorităților – primarului din comună și pretorului – să susțină și ei că spusele ciobanului sunt adevărate, chiar în rapoartele adresate prefecturii. Și, firește, mai puțin le este iertat preoților să se facă complici la această impietate”.

Același ziar publică doar câteva zile mai târziu, pe 28 iulie, sub titlul „S-a isprăvit cu minunea de la Maglavit”: „S-a pus, în sfârșit, capăt scandalului pe care-l dezlănțuise pretinsa minune de la Maglavit. Cei în drept au luat măsurile cuvenite. Era și timpul, căci luase proporții nebănuite. (…) P. S. Vartolomeu, episcop al Râmnicului Noului Severin, a trimis azi d-lui prefect al județului o telegramă cu următorul conținut: «Până la pronunțarea medicală a d-lui dr. Paulian asupra stării organice a ciobanului din Maglavit – pe care vă rugăm a-l trimite la București cu un delegat al dv. – vă rugăm stăruitor să opriți orice procesiune locală»”.

Medicul primar dr. Mihail Albu, directorul Sanatoriului „Mihai Bravu”, declară pentru Universul, pe 9 august 1935: „Vă mărturisesc, și faptul l-am consemnat și într-un ziar craiovean, că am plecat la Maglavit cu o idee preconcepută. Mă așteptam să văd în ciobanul Petrache Lupu sau un cretin ereditar, sau un intermediar instruit al unei asociații de escrocherie religioasă. Socotesc ca o înaltă datorie de conștiință să afirm, însă, că arătarea de la Maglavit trebuie să o atribuim unei puteri supra-omenești”.

O părere favorabilă și, oarecum, ironică la adresa preoților inserează și „Realitatea Ilustrată” din 7 august 1935, sub titlul „Întâmplările de la Maglavit”: „Noi am fost dăruiți acum cu mărgăritarul dela Maglavit. În adevăr, nu e o greșală a privi un astfel de fapt ca o mână din cer, ca un noroc din cele mai uimitoare. (…) Unde sunteți vlădici, preoți și călugări, ca să prindeți în vasele voastre această ploaie binefăcătoare? Ca să semănați peste acest ogor de aprinsă simțire, arat, așa, dintr”o dată și pus la îndemâna voastră? (…) Iute la treabă, că împrejurările acestea nu vin când vrei!”.

Nici Radioul Național nu rămâne indiferent: „În jurul buturugii sfinte sute de schilozi, cu trupuri supte de boli, surzi, muți, orbi, buboși, epileptici, canceroși, zac lungiți de săptămâni, în arșița soarelui, sub aspra pișcătură a rouăi de dimineață, în ploaie și în vânt, rugându-se – transfigurați, lepădându-se de tot răul ce ar mai fi rămas în sufletul lor – rugându-se fierbinte Atotputernicului pentru mântuirea lor”, spunea Lucian Marcu, în reportajul lui intitulat „La Maglavit de Sfân¬ta Maria”, și transmis pe 18 august 1935, în radiojurnalul de la ora 19.00.

La Mânăstirea Maglavit

Ei bine, odată ce-au fost toate astea, n-ai cum să treci nepăsător pe lângă Maglavit, ceea ce nici noi n-am putut face. La intrarea în sat, un indicator ne trimite în stânga, către mânăstire, și după vreo doi kilometri oprim într-o parcare generoasă. O curte mare, străjuită de un gard solid din beton, cuprinde biserica semeață, nouă, cu un turn impozant, înalt la aproape 40 de metri. În stânga intrării, mormântul în care au fost aduse din sat osemintele lui Petrache Lupu; apoi, încă o clădire, la fel de nouă și arătoasă, cu etaj, care pare nelocuită. Dincolo de gard, spre pădure, un arhondaric și chiliile.

În biserică se aud voci. Măicuțele, toate tinere, sunt la vecernie, glasul uneia ridicându-se, limpede, în bolta naosului.
Merg spre altar, îmi fac cruce, sărut icoanele. Dintre femei se desprinde una, care mă privește în treacăt și se îndreaptă spre ieșire. Eu, după ea. Se oprește în pridvor să mă aștepte. O întreb și îmi spune despre biserică: „A fost reconstruită aici, pe locurile unde Petrache Lupu a vorbit cu Dumnezeu. A început construcția în 1935, din banii donați de pelerini, iar el a pus piatra de temelie. S-au cumpărat materialele necesare, dar a început războiul și lucrul s-a oprit. Apoi oamenii au furat tot, iar biserica începută a fost dărâmată de comuniști. Construcția s-a reluat după 1990, iar în 2007 a fost gata, cum o vedeți”.

Știind că biserica, în variantă originală, prinsese contur în „imediata apropiere” a salciei făcătoare de minuni și a fântânii cu apă miraculoasă, săpată de Petrache, am întrebat-o pe măicuță unde sunt acestea. „La 600 de metri de aici, pe drumul de pământ; în stânga se face o potecă prin pădure. Acolo sunt”. „Și, mai vin oameni să ia apă tămăduitoare?!”, „Mai vin” zice măicuța. „Și apa vindecă?!” întreb iar. „Vindecă dacă o bei cu credință!” zice ea. Așa trebuie să fie, de vreme ce măicuța ne-o recomandă, minuni au fost, slavă Domnului, iar oamenii tot mai vin.

Ne urcăm în mașină și pornim către fântână. Pe drum, mă gândesc că femeia n-a amintit nimic de Becali și contribuția lui, de vreo două milioane de euro, la facerea lăcașului. 

Becali, șters de pe fața pereților

În 2006, Becali, om cu frica lui Dumnezeu și dragoste pentru predecesorul său, ciobanul Petrache Lupu, a hotărât să pună umărul la finalizarea mânăstirii de la Maglavit. Era chiar inaintea meciului Steaua – Betis Sevillia, și Gigi a promis că dacă bate echipa lui, el dă bani pentru mânăstire. Zis și făcut.

Apoi, la inaugurarea cu fast și multe fețe bisericești, pe 8 septembrie 2007, Becali a participat, alături de alte 7000 de persoane, la slujba Nașterii Maicii Domnului.

Pentru contribuția sa substanțială, latifundiarul și-a găsit locul pe peretele interior al bisericii, alături de Petrache Lupu, într-o picture cu el în costum.

Numai că arta costă și, odată venit timpul să plătească lucrarea, Becali l-a anunțat pe maestru că nu-i dă niciun cent. „Îmi cerea cinci mii de euro. Păi n-am dat, mă, atâția bani? Ce să-ți mai dau ție cinci mii? Ți-am spus eu să mă pictezi? Și ăla, nici una, nici două, zice: dacă nu-mi dai, stric pictura! Stric-o, zic. Ia să vedem, o strici? Și a stricat-o, nebunu”. A aruncat cu var pe ea, sau cu vopsea, că eu nu m-am dus s-o văd”. Povestea mi-a spus-o chiar Gigi Becali în urmă cu vreo trei ani.

O întânire ciudată

Mergem prin pădure, și mergem, și mergem. Aproape că se întunecase. Tuna cu ecou. Fântâna, nimic. De la o vreme, în spatele nostru o namilă de Mercedes negru. Noi înainte, el după noi. Noi prin noroi, și el; noi, prin bălți, el la fel. „Ce-o fi domnule, un om care-și caută, și el, vindecarea, în apa fântânii, sau…” zic cu un fel de frison.

De la o vreme am ieșit din pădure, într-o câmpie necuprinsă. Namila, după noi. Ne oprim și o lăsăm să treacă. Și trece, fără să zică nimic, fără să ne roage ceva, fără să ne vadă. Se pierde în zare, aproape levitând, îndreptându-se către o stână, pierdută în câmpie. „Altfel de oameni, domnule… Altfel de minuni” îmi spun.

Primprejur, nicio fântână. Doar o troiță și o salcie care ține umbră, peste zi, câtorva bucăți de beton, poate fundația fostei biserici.

La fântână

Ne întoarcem și, într-un timp, dăm de o săgeată înfiptă în pom, pe care zice „La salcie”. Ne mirăm zece secunde, cât să nu se-ntunece de-a binelea, coborâm, luăm patru pet-uri de jumate – ca să vindecăm și rudele – și pornim pe potecuță. Miroase dumnezeiește, a verdeață, a tei și a pământ reavăn. Într-un luminiș, minunea: o salcie îngrădită cu un gard de doi metri, ca să n-o atingi, să-i iei puterile, și fântâna cu cumpănă și ciutura cu apă scoasă deja.

Ne uităm la salcie, neam s-o atingi; păzită strașnic. Ne luăm gândul și ne întoarcem la fântănă; ultima speranță. Pe buza ei, o cană roșie smălțuită; pe jos, peturi tăiate, tocmai bune de mutat apa din găleată în sticle. În fântână, „plutesc” bule de aer și un pet de „Sprite”, tăiat în două. „O fi bună?!” zic. „Să nu fi aruncat cineva, ceva, în ea”, spune Florin, fotoreporterul, privind în puț. Cobor ciutura, o umplu din nou, o scot. Apa e limpede, inodoră, incoloră. Umplem sticlele, ne facem cruce, cu credință, chiar pătrunși de o anumită „electricitate” – efect al descărcările electrice care brăzdează cerul spre Craiova – închidem ochii și bem. „Cam sălcie” spune Florin. „Nu mi se pare”, zic, dându-mi curaj. Mai facem un rând de cruci, mai luăm o gură de aer și pornim.

Maglavitenii n-au timp de apă sfințită

Trecem de mânăstire, trecem printr-o vale și ajungem iar în „gura” satului. Două femei, în dreapta drumului, stau de vorbă. În stânga un bătrân, așezat pe o bordură, spijinit în baston. Par să aștepte. Le întreb pe femei dacă mai vin oameni prin sat, dacă iau apă, cum se simt. „Se simt bine, io zic! Păi, dacă tot vin să ia. Am auzit că le-a făcut bine la mulți”. Dar ele au fost, au băut, au credință? „Credință avem, da n-avem timp. Așa că de băut n-am băut, da nu e timpu trecut” zice una dintre ele. „Nu știți cum se zice, că cizmaru” n-are pantofi, croitoru”, haine. Noi, cu apa aci, și nu luăm apă, de…”.

Mă îndrept către bătrân, să-l întreb dacă el bea din apa tămăduitoare. Râde și ridică din umeri. „E bătrân, domnule. Și bolnav, apă-i mai trebuie lui?!”, zice iar femeia.

Pornim, în sfârșit, către Craiova. În cârciuma satului, ciopor de oameni, fiecare tămăduindu-și setea. Eu îmi simt buzele cam uscate și o umflătură pe dinăuntrul celei de sus. Mă gândesc la apă și mă rog să fie bine. Pe la zece seara îl las pe Florin acasă la el, și plec spre București, prin Slatina. Apa îmi face valuri în stomac. Când intru pe A1, în miez de noapte, încep crampele. Mă rog din doi în doi kilometri și, vorba lui Gigi, îmi fac cruci cu limba să ajung acasă. Pe la ora unu mă opresc și înghit un miracol chimic de stomac.

Minune, la ora două crampele deveniseră suportabile. 

Inchide