Claudiu este un copil normal, însă la un moment dat viața lui a devenit altfel. Apoi totul s-a schimbat când pe o foaie a desenat un avion. „Practic, i s-a împlinit un vis”

Redactor:
Maria Bîrnaure
„Vreau să zbor!" a devenit un vis împlinit cu ajutorul aeronavelor care își iau avânt pe pistă, se ridică în aer și ne duc dintr-un oraș în altul, dintr-o țară în alta, de pe un continent pe altul, în cel mai scurt timp posibil. Și totuși, nu toți oamenii își permit să zboare sau pot face asta.

Când Claudiu, din scaunul lui cu rotile, a desenat pe o foaie de hârtie un avion, toți cei din jur și-au dat seama că în spatele acelui desen se află o dorință arzătoare. Când băiatul a început să spună, timid, de ce a ales să contureze tocmai un astfel de lucru, Simona, prietena și psihologul care-i e alături în fiecare zi, a înțeles că, atât Claudiu, cât și ceilalți copii pe care-i are în grijă, au dorințe ascunse, despre care nu vorbesc sau nu pot vorbi, însă care se nasc tocmai din neputințele lor. Dorința lui Claudiu era să zboare. 

Și a zburat! Chiar dacă nu așezat într-unul dintre zecile de scaune înșirate la bordul unei aeronave, Claudiu a reușit să zboare. Zâmbetul lui și încântarea care i s-a citit în ochi atunci când și-a așezat pe cap ochelarii VR și a pornit într-o călătorie virtuală, pe deasupra unui oraș, descoperind cerul, natura și clădirile înalte, i-a făcut pe toți cei care l-au privit să-și dea seama că au reușit un lucru măreț. 

Când psihologia și tehnologia se întâlnesc, formează o echipă pe cinste

Dorințele copiilor cu boli incurabile sunt felurite, născute din lucrurile pe care le observă în jur și pe care ei nu le pot face sau nu-și dau seama că le pot face. Fie ca sunt copii imobilizați în scaune cu rotile, fie că au avut de-a face cu intervenții chirurgicale complexe, micuții au dreptul și trebuie să trăiască o viață cât mai normală.  În acest punct intervine nevoia lor de sprijin, de a avea un ghid care să-i ajute să descopere, practic, lumea în care trăiesc. Iar sprijinul psihologic este o piatră de temelie a obținerii celor mai bine rezultate în cazul copiilor cu boli incurabile, ajutându-i pe aceștia să ducă o viață mai bună. 

„Contextul psihologic de care ei au nevoie pentru a face față contextului bolii lor îi va ajuta, cumva, să gestioneze în mod adecvat, în mod optim, ceea ce li se întâmplă. De multe ori, orice situație care pare un pic mai grea ne copleșește, cu atât mai mult când nu înțelegem ce ni se întâmplă, nu înțelegem de ce ni se întâmplă, avem nevoie de oameni alături de care să traversăm această perioadă și, cumva, să îi dăm o semnificație, un sens și, la nevoie, să găsim acel sprijin uman, ca să putem înfrunta temerile, durerile și ceea ce ni se mai întâmplă, alături de îngrijirea medicală adecvată”, explică Simona Retea, coordonatorul centrului de zi din cadrul Hospice Casa Speranței. 

Și totuși, de multe ori, asistența psihologică este insuficientă, iar terapeutul are nevoie de instrumente sau resurse ajutătoare, care să-i ușureze lucrul cu copiii. Povestea lui Claudiu și bucuria lui arată cât de importantă este tehnologia în eforturile de a le face viața mai frumoasă copiilor cu boli incurabile. 

„Tehnologia vine ca o resursă, pe lângă suportul psihologic clasic pe care îl acordăm și, cumva, este acel instrument pe care îl folosim la nevoie pentru a capta emoțiile autentic, mai rapid și să găsim un rezultat mai concret și mai adecvat în mod real pentru îngrijirea lor”, explică Simona, care-și aduce aminte și acum ziua în care Claudiu a intrat în camera tech și a făcut cunoștință cu stația de realitate virtuală. 

„Spre exemplu, să luăm stația de VR, realitatea virtuală, în care avem niște softuri, create după niște elemente pe care le-am identificat de-a lungul timpului în îngrijire și o să mă opresc la zbor. Unul dintre copii, Claudiu, avea o pasiune, aceea de a zbura. Avea această dorință imensă, el având o imposibilitate de a se deplasa pe picioarele lui și mergând cu un scaun rulant. Automat, copiii ajung să aibă tot felul de dorințe pe care, în mod curent, nu și le pot îndeplini. Și atunci, în cadrul unui joc în centrul de zi, Claudiu a desenat un avion și povestea lui legată de opera respectivă era cum că își dorește să zboare și el odată. Eu am reținut acest aspect și, într-adevăr, mulți dintre copii, chiar dacă au verbalizat sau nu au verbalizat, și-au dorit lucrul acesta, ei nemergând cu avionul vreodată. În momentul când am primit softul respectiv, imediat m-am gândit la acest copil. Practic, i s-a împlinit un vis. În ciuda tuturor lucrurilor pe care le avem, toate instrumentele, toate mecanismele, toate softurile de acolo, a fost primul lucru pe care l-a ales”, povestește, cu zâmbetul pe buze, Simona. 

Psihoterapeutul vede, zi de zi, cum copiii se relaxează și își îndeplinesc dorințele născute „dintr-o mare neputință”, după cum ea însăși spune. Iar aventura lor merge și mai departe și ajunge din zona călătoriilor în lumea veselă a muzicii. 

„Pianul îi stimulează. La un moment dat ne gândeam că putem să facem o sesiune de meloterapie, dar nu numai. Îl folosim atât pentru stimularea auditivă, pentru joc, dar, mai ales, pentru dezvoltarea unor abilități motrice. Sunt situații în care copiii nu pot merge sau nu pot să-și folosească picioarele în mod flexibil, nu au această flexibilitate. Folosim acest pian pentru exerciții, pentru anumite sarcini, pe care altfel nu cred că le-aș putea induce”, explică Simona.

Povestea lui Claudiu nu este singura care a impresionat. 

Sunetul muzicii a făcut-o pe una dintre fetițele imobilizate în scaun cu rotile să facă un lucru pe care cei din jur nici măcar nu visau că o vor vedea făcându-l, iar pașii ei le-au adus zâmbetul pe buze. 

„Vă voi da exemplul unei fetițe care, tot în scaunul cu rotile, nu știa să pășească, pentru că nu a mers niciodată. Odată ce am folosit acest pian ea a învățat să apese, să pășească atât cât poate în scaunul respectiv, ceea ce pentru ea a fost fantastic. La început mi-a fost foarte greu, nu știam cum să-i arăt. Deși eu îi arătam mișcarea, pasul pe care poate să-l facă, nu reușea. Cu ajutorul pianului a învățat să miște piciorul și să apese și să-și folosească corpul ca să se încline acolo unde are nevoie, să-și mute greutatea de pe o parte pe alta, iar inclusiv ea este fascinată de lucrul acesta”, își amintește, cu ochii în lacrimi, Simona. 

Lumea de basm în care copiii învață să comunice, să relaționeze

Viața copiilor cu boli incurabile este departe de a fi o lume de basm, însă acest lucru nu înseamnă că ei nu pot asculta sau vedea un basm. Rețetele psihoterapeuților pentru micuții care nu se pot bucura de mersul pe propriile picioare sau nu reușesc să perceapă imediat ceea ce li se spune sau li se arată sunt felurite, însă efortul lor este ușurat de un element care-i transpune pe copii în lumea de basm care nu le este accesibilă în mod curent. 

„Inițial, credeam că stația de VR o să fie cea mai captivantă și pentru unii dintre ei rămâne captivantă. Peretele este o lume de basm, o lume în care se împrietenesc cu acele personaje, dragonașii, o lume în care ei comunică așa cum își doresc și chiar și-au făcut prieteni. Ne proiectăm într-o lume imaginară pentru a găsi tot felul de soluții și pentru a comunica într-un mod pe care momentan nu știm să îl folosim. Dar, cu ajutorul acestui perete am descoperit noi și noi comportamente sănătoase, mult mai adecvate pentru condiția lor”, povestește Simona. 

Iar câștigurile nu țin doar de partea emoțională și de dorințele împlinite. Copiii care-i mângâie pe dragonii apăruți pe peretele interactiv primesc în schimb zâmbetul animăluțelor virtuale. Acest lucru nu se întâmplă dacă îi lovesc pe dragoni. În momentul în care palma lor atinge agresiv creaturile, acestea din urmă fac un pas în spate sau dispar. Reacțiile pe care ființele virtuale le au transmit o adevărată lecție copiilor. 

„Învață să comunice, să primească răspuns, să aștepte răspunsul, să îl identifice corect și să poată să urmeze mai departe ceea ce e de făcut. Asta pe de o parte. Învață ciclurile, înțelege că, atunci când avem de-a face cu o nevoie fundamentală ca somnul, trebuie să o respecte, să și-o respecte și să-i dea curs. Învață că atunci când este noapte sau zi sunt anumite comportamente pe care le avem, iar ulterior ne modificăm sau ne schimbăm în funcție de natură sau în funcție de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, suntem atenți la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Învață să comunice, să relaționeze”, explică Simona Retea, coordonatorul centrului de zi al HOSPICE, al cărui proiect a prins viață cu spijinul Fundației Vodafone

Tehnologia folosită în terapia copiilor cu boli incurabile este toată un joc. Jocul pe care micuții cu astfel de afecțiuni nu-și permit, de multe ori, să-l joace în viața de zi cu zi. Iar reacțiile pe care acești copii le au în momentul în care reușesc să acceseze lumi înaccesibile în mod curent îi ajută pe specialiști să le înțeleagă nevoile, iar pe ei să se autodescopere. 

Inchide