• Publicat:
  • Actualizat:
Reportaj

EI MERITĂ ROMÂNIA. Povestea lui Costel, timișoreanul care, fără picioare și o mână, ne învață pe toți că „viața trebuie trăită cu orice preț”. REPORTAJ VIDEO

Ce mai poate aștepta de la viață un tânăr de 17 ani, căruia i s-au amputat ambele picioare și brațul stâng după ce a ajuns sub roțile tramvaiului? "Totul!" a țipat în sufletul său Costel Pîrnău, cu o tărie formidabilă de caracter.

EI MERITĂ ROMÂNIA.

De astăzi gândul vă provoacă pe toți să cunoașteți poveștile unor oameni cu adevărat excepționali, poveștile unor luptători, ale unor români – din cei 19.042.936 câți mai sunt în țară -, care nu se lasă prinși în statistici. Care nu se dau bătuți, care nu spun „nu se poate”.

Ei sunt modele și dau speranță că-n țara asta curajul, dăruirea, munca, muzica, iubirea pot transforma un vis într-o realitate.

De ce am început campania cu povestea de mai jos? Pentru că nouă, Costel Pîrnău ne-a dat putere. Și Da, ne-a inspirat. Și Da, ne-a dat curaj.

Știindu-i povestea zidarului simplu din Timișoara, am înțeles că-n viață poți răzbi doar cu o mână și că, indiferent de preț, ea merită trăită.

Chiar dacă nu ai lumină ori rabzi de foame, cum i s-a întâmplat unei violoniste de doar 9 ani din Piatra Neamț.

Chiar dacă n-ai ce să pui pe masă unor suflete în fiecare zi, asemeni preotului din Urlați.

Chiar dacă îl înlocuiești pentru o clipă pe Dumnezeu și le arunci oamenilor speranță și hrană din cer, asemeni polițistului Marian Cojocaru.

Chiar dacă descoperi materie cercetând Universul, asemeni Aurorei Simionescu, românca de la NASA.

Chiar dacă schimbi siguranțe într-o stație de metrou când ești campioană la arte marțiale, precum Cristina Mihalcea.

Ba chiar și atunci când viața îți dă la propriu pumni în cap, într-un orfelinat copil fiind, iar mai târziu câștigi medalii, ca Steluța Duță.

EI MERITĂ ROMÂNIA. Și Da, vă invităm să-i cunoașteți.


Ce mai poate aștepta de la viață un tânăr de 17 ani, căruia i s-au amputat ambele picioare și brațul stâng după ce a ajuns sub roțile tramvaiului? „Totul!” a țipat înlăuntrul lui Costel Pîrnău cu o tărie formidabilă de caracter.

Și a luat viața de la capăt învățând, din nou, să facă primii pași. S-a ridicat în picioare, „încălțat” în proteze, a plecat la muncă și la școală, a cunoscut o fată, a iubit-o, s-au căsătorit, au făcut doi copii, va termina liceul, după care facultatea de Psihologie. Țelul timișoreanului, revenit din morți, agățat de viață cu o singură mână, este acela de a-și face semenii – întregi sau nu – să priceapă că viața trebuie trăită cu orice preț.

Revenit din morți

„Îi auzeam, ca prin vis, cum îi spuneau maică-mii să pregătească cele necesare. Nu mi-a dat nimeni nicio șansă. Toți așteptau să mor”, povestește Costel, după aproape 20 de ani de la accident.

Un bărbat bine, la 1,80, cu un chip deschis, stăpân pe el, echilibrat. Un om care, deși se numără printre cei aproape 700.000 de români cu dizabilități – potrivit unei statistici a Direcția Generală Protecția Persoanelor cu Handicap – s-a împăcat cu el însuși așa cum e acum. La cei 37 de ani ai săi, s-a iertat pe sine, i-a iertat pe ceilalți.

„La început am fost supărat pe mine, pe părinții mei care s-au despărțit când aveam șase ani și din cauza cărora am ajuns la școala de copii din Dorohoi; pe maică-mea, care încerca să mă oprească, în ziua accidentului. Din mâna ei m-am smuls și am fugit, nebun, către tramvai. Vagonul era în stație, iar eu mă gândeam că dacă n-o să-l prind mă fac de răs. Și l-am prins. În clipa în care am apucat bara am simțit o izbitură; am zburat în stâlpul din spatele meu și de acolo m-am scurs sub roți. Am auzit lumea țipând; în rest nu simțeam nimic. Doar că vedeam sânge peste tot și auzeam în cap cum țeasta îmi lovea, sacadat, șinele. Am fost adunat de acolo și dus la spital”.

„Nu concep să fiu privit ca un om cu probleme

După 20 de ore de stat în comă, pentru Costel au urmat doi ani de readaptare, de scaun cu rotile, de clipe de disperare, de proteze mai mult sau mai puțin rudimentare, de noi șocuri psihice – una dintre surori a fost accidentată grav, la numai șase luni după nenorocirea sa, pe o trecere de pietoni: „Nu făceam decât să mă întreb de ce plătim noi, copiii, asemenea preț. Și nu găseam răspuns”.

FOTO: Sorina Ionașc/GÂNDUL

Astăzi, Costel Pîrnău e un om ca toți oamenii, care a luptat pentru viața și familia lui. „Nici nu concep să fiu privit ca un om cu probleme, cu dizabilități. Nu am vrut niciodată să mă simt inutil pentru societate. Dimpotrivă, mă simt împlinit, am o soție, doi copii – „aurașii” mei – pentru care am muncit și muncesc, recuperez școlile neterminate, termin liceul anul viitor, apoi am să merg la facultate, la Psihologie” mai spune Costel.

Munca pe schelă

Deși pare neverosimil, la doar trei ani de la accident, încă foarte tânărul, pe atunci, Costel Pîrnău, lucra în construcții. Cu o agilitate greu de închipuit, omul se urca pe schelă fără proteze, își pregătea materialul, sculele, apoi se apuca de muncă. „Am început să muncesc în construcții de nevoie, pe la 15 ani. Rătăceam prin oraș; o duceam de azi pe mâine. Dormeam pe unde puteam – pe la cunoștințe, în case părăsite. Eram nevoit să muncesc unde găseam. Până la urmă, mi-a prins bine” povestește Costel.

După revoluție, cei cinci copii împreună cu mama lor au lăsat Dorohoiul și au plecat la Timișoara. Aici s-au înghesuit într-un apartament aflat la parterul unui bloc din zona Liceului Auto, obținut cu greu de femeie. De acolo a plecat Costel Pîrnău, în goană, într-o zi de 23 august, spre cumplitul accident.

„M-a cucerit optimismul lui”

După doi ani de suferință și întrebări fără răspuns, încet-încet, Costel Pîrnău și-a acceptat situația. Apoi, a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soție. Cristina auzise de băiat și de accidentul care îngrozise orașul: „Eram curioasă și am vrut să-l cunosc. Toată lumea vorbea de el. Culmea e că aveam o prietenă care îl cunoștea și l-am vizitat împreună. Mă așteptam să găsesc un om deprimat, leșinat… Dar am găsit un bărbat cu un optimism extraordinar, plin de viață”, povestește cea care i-a devenit zidarului soție.

Cu echilibrul și cu umorul său, Costel a cucerit-o pe Cristina. Până la nuntă au mai trecut doar câteva luni. „Când am fost să o cer de nevastă m-am gândit că e frumos să-i duc niște flori. Trandafiri. Eram tot mai emoționat, cu fiecare pas pe care îl făceam. Transpirasem. Înainte să intru, am ascuns florile sub haină ca să fie o supriză. Și a fost” , își amintește Costel zâmbind.

Bulgărașii de aur

Apoi au venit copiii. Întâi David – 13 ani, acum -, apoi Alexandru – șase ani. „Sunt bulgărașii mei de aur, sunt viața mea. Încep și închei fiecare zi cu ei”, spune bărbatul.

Ca un adevărat ritual, dimineața, după ce Cristina pleacă la muncă, Costel își pregătește copiii. Pe David pentru școală, pe Alex pentru grădiniță. David pleacă primul.

Apoi, Costel își face toaleta, se „încalță”, se îmbracă, foarte atent la detaliu, aproape pedant. Face același lucru și cu mezinul familiei. Pornesc împreună spre „grădi” cu tramvaiul 7. Merg două stații, iar la coborâre, Costel îi cumpără micuțului, invariabil, o gogoașă cu ciocolată pe care copilul o „devorează” mergând pe jos o ultimă stație de tramvai.

FOTO: Sorina Ionașc/GÂNDUL

În toată povestea matinală există și un episod straniu. La plecare, în timp ce micuțul coboară scara generoasă a imobilului, vioi și săltăreț, tatăl său îl urmează venind cu spatele. „Îmi e mult mai ușor să cobor treptele așa. Am mai mult echilibru”, explică el.

FOTO: Sorina Ionașc/GÂNDUL

Fostul meu „vecin” Tokes

Casa în care locuiește familia Pîrnău – aflată pe strada Timotei Cipariu, în imediata vecinătate a bisericii reformate din care Securitatea a încercat să-l alunge pe Laszlo Tokes, în decembrie 89 – a fost obținută cu greu. A mers la Primărie de câteva ori, la spațiu locativ, la diverse ONG-uri. „Nu avem case. Nu sunt apartamente. Nu există”, i s-a spus bărbatului: „Și cu toate astea, nu mai puteam sta, odată căsătorit, în același apartament cu toată familia mea”.

I s-a propus apoi să găsească o casă liberă – și dacă o va găsi, îi va fi repartizată. Atunci și-a amintit de apartamentul din Timotei Cipariu aflat în litigiu, pe care îl știa gol de câtva timp. „Când am venit aici, am găsit o mizerie extraordinară. Am renovat-o complet, de unul singur. Am zugrăvit-o, am recompartimentat-o, i-am refăcut parchetul, tocăria, instalațiile. A fost îngrozitor, dar i-am dat de cap”, povestește acum.

FOTO: Sorina Ionașc/GÂNDUL

Viața, o provocare

După accident, viața lui Costel Pîrnău a fost o mare provocare. O luptă permanentă pentru un loc de muncă, pentru casa în care locuiește, pentru revenirea la o viață normală. Un prim pas, pentru acest din urmă deziderat, ar fi însemnat o pereche de proteze, iar în Timișoara anilor ’90 era greu de găsit așa ceva. A găsit la Lugoj, dar nu avea bani.

Întâmplarea a făcut însă ca o familie de nemți, plecată din România și aflată întâmplător în țară să audă, în 1995, de cazul lui. L-au căutat acasă și i-au oferit o mie de mărci germane pentru a-și completa suma necesară cumpărării primei perechi de proteze. Relativ superioară altora.

Între 2004 și 2006, ajutat de un prieten sau de organizația adventistă din care face parte încă din 2005, Costel Pîrnău a fost în Italia și Spania, pentru a afla despre tot ce e nou în materie de protezare.

Ca să poată rezista, la Madrid a fost nevoit să muncească în construcții. În 2009 a reușit să-și achiziționaze din străinătate o pereche de proteze de calitate pe care o folosește și astăzi. În același timp, a participat la conferințe și le-a povestit oamenilor despre experiența sa. „Așa am învățat să mă cunosc pe mine însumi. Am învățat să vorbesc, să mă deschid către ceilalți. Să mă comport firesc. Să îmi accept problemele și să le vorbesc celorlalți despre ele. Să-i fac să înțeleagă că viața trebuie trăită cu orice preț”.

„Nu-mi lipsește nimic…”

Anul viitor, Costel termină liceul. Între timp a produs două CD-uri, unul cu muzică interpretată la nai, celălalt cu poezii recitate de el. Dar experiența pe care a trăit-o în toți acești ani, revenirea la o viață care pentru mulți nu mai părea posibilă, forța sa psihică și echilibrul de care a dat dovadă l-au făcut să înțeleagă rolul determinant pe care îl poate juca în viețile altora.

„Din păcate sunt atâția care renunță prea ușor la viață. Mi-aș fi dorit foarte tare să pot vorbi cu Mădălina Manole măcar zece minute înainte să facă acel gest. Să-i pot explica tot ce am simțit eu din revenirea la viață. Pentru asta vreau să fac Psihologie, ca să le pot explica celorlalți toate aceste stări, trăiri, experiențe. La urma urmei, mie nu-mi lipsește nimic în viața asta. Doar o mână și două picioare…”.

FOTO: Sorina Ionașc/GÂNDUL

 

 

 

Inchide